Stau uite-așa
cocoțat
pe muntele de iluzii
călare
pe firul meu de nisip
Și tac
Și nu spun nimic.

Mă gândesc și aștept
Să-mi ajungă la picioare
fluxul de argumente
aluvionare.

Mă duc între timp
să m-adap
din izvorul tău de cuvinte
și mă prefac
că nu-mi aduc
aminte
că ți le-am luat.

Le scuip
cu precizie
pe urmă, pe jos
oricum nu-mi mai sunt
de folos
Le calc și le sfarm
în silabe
și scap
așa de cuvinte
Și tac.

Și nimic
din toate astea
nu-mi mai aduc
aminte.