Ce zgomot sacadat e tacerea, cand nimic altceva
decat tiuitul din urechi nu se-aude.
Ce durere chinuitoare usturimea de gat determinata
de tacerea prea muta de mult prea mult timp.
Ce lumina orbitoare vapaia ochilor arzand la foc molcom
in creier pe negru, negru inchis.
Cata dezordine in ceea ce a fost o data trup cand se ia pulsul
si nu se simte decat sange inchegat alunecand
prin vinele strivite de mirosul de statut.
Cat chef de munca se naste cand se simte osul scartaind pe alt os
cu fulgi de gheata aprinsa dusi de viforul singuratatii
intepand pielea de pergament uscata de timpuri
si vezi reflexele intarziate cu milenii la unele comenzi simple de miscare.
Cat apasa nimicul de deasupra pe corpul miscat de nemiscarea inceata
si simtul trosnirii de ganduri in capul uman pierdut in cai nevazute
de timp si spatiu marginit la marginile nemarginitului.
Cum urla disperat gandul si ecouri nenumarate ajung la noile organe
de auz capatate postmortem in dorinta de a persista peste timpuri.
Cat vuiet de nori suflati de alti nori mult mai mari
abate traiectoria inscrisa pe epitaf.
Cum regreta persoana testamentul pe care la lasat in graba
si s-a inselat asupra persoanelor carora le-a lasat ce a avut... doare.. nu doare.
Cate furnicaturi se aud in mintea omului
si lacrimi uscate de metal ascutit se scurg pe obrajii de lemn batucit
al mortului care-si pune intrebari....
Cata liniste... dar cata neliniste...

Iasi 01.09.2004