Un cantec de slava pentru inocenti
Imi tipa din sangele-albastru…
Adorm in zbor de nesfarsit pierdut…
Inca ating uitarea si o las…
Plutesc acum in lacrimi ale marii…
Oare mai pot sa plang ca o copila?
Sa cer cu ape de indiferenta alunecand in rauri pe obraji?
Sa nu mai simt caci imi provoaca sila?…
Uscat, alunec in pustiu…
Nici sa mai caut nu mai am putere,
I-asa arid in jur ca n-are rost.
Mi-am irosit si ultima petala,
Ce mi-o daduse zambitor un inger,
Chiar daca flacari negre ii luceau pe umeri,
Iar eu simteam ca ma subjug arderii lui…

Si-a ars si ultima petala,
Petala incolora din suflet de copil…
A ars…iara cenusa, sfanta pentru mine,
I-am oferit-o vantului cu nepasare:
Lasa-ma, tu, vartej nebun,
Lasa-ma, sa ma pierd in nepasare
Sa-mi uit fiinta ca nu mi-e de folos…
Sau…
Da-mi petala inapoi…
Dar nu oricum,
Tu, sa mi-o dai nearsa…incolora…
Sa ma redai pe mine mie,
Iar eu…
Eu…cred ca-ar fi mai bine totusi daca te refuz…

Lasa-mi durerea,
E dulce cand ii simti cutitele in rana…
Lasa-mi coshmarul,
Ca-mi tine miile de chei de fobii…
Si lasa-mi, tu, suflu amar,
Lasa-mi si lacrimile,
Sa-mi umplu marile pe rand
Cu apa ce mi-o fur din sange,
Caci tot incerc sa il opresc sa curga,
Iar el mai aprig mi se zbate-n vene
In clocotire vanata afara…
Ca un copac ce-mi impanzeste trupul…
Imi sugruma dorinta de-a trai in infinit
Printr-o trairea reala, dar pagana…

Vrea sa ma rupa de nesfarsitul necunoscutlui…
Vrea sa ma ucida in credibil…
Vrea sa ma-nchida in colivia limitarii…

Tipete ascutite urla indefinirea unor senzatii
Ce ar fi trenuit sa fie pure…
Iar tu, prin rascolirea ta, mi le-ai patat…
In rosu trist cu aspru iz de vis real…