Cu tot veninul din cuib și iscoditoare priviri,
În timp ce dormeai, șerpii-mi descojeau simțirea.
Au adus cu ei toate lighioanele pământului,
De pretutindeni, de sub apă și ceruri,
Ca pentru a-și aștepta, în haite lihnite, hrana suspinelor, veche.
Surdă, mută, oarbă, superbă m-am trezit într-o beție de sensuri,
Început și sfârșit, reunite în pasul de dans –
Valsul de-o clipă ce urma-va să fie,
Mireasma libertății, mască dulce-a pierzaniei stă să învie.
S-a luat de la mine paharul
(Uitîndu-și povara-n căușul din palme-ncropit)
Chiar Clipa de Grație – Orizont înlemnit
În extaz, și Fata Morgana, nesfârșitul să ating am voit,
Înainte, alerg, ușoară ca gândul, mai sus, mai aproape,
Următoarea, rebela, chiar Clipa de Patimă, vină supremă
E aproape, dar vai ! – tocmai el, timpul nou, m-a mușcat, rău, de gleznă,
Scurtându-mi avar dansul viu, călător,
Rămas-am în drum și infirmă de vise,
Cu ochii deschiși privind porțile-nchise,
Către sfârșit, dar cu prag netrecut, Clipa Reală fără început
Va rămâne și astăzi în albul trecut,
Nici n-ai ajuns și nici n-ai pierdut,
E visul din urmă, mereu prea aproape,
Mereu ne’ntrecut.