Pe când stăteam în colțul verdelui și mă întrebam de ce SUNT
Se pogorî o putere rece și blândă pe frunte tăcându-mi
Că răspunsul e-n inversul faptului
Și-anume moartea verdelui când NU SUNT pământ.

Fiece spațiu etern și celulă concretă SUNT
Caci neființa lor pe alte neființe iscă
Și-n veci de neverde și tăcere că NU SUNT
Cine și de ce și cum nu există.

Veșnic sfârșit începea sa-nconjoare nimic
Chiar din clipa în care imprudent și nerod "de ce SUNT" căutam
Căci cum întreb când eu SUNT și nu știu cum e când NU SUNT
Ignorant, fără ochi, fără simț, menirea de-A FI îmi sfruntam.