Eu impingeam incet afara
cuvintele grele,
numindu-le mai degraba,
nesigur pe putinta vocii mele.
Apoi incercam sa te-ntreb,
ceva sa aleg si sa leg
din adinca mea tulburare.
Dar tu te roteai in cerc,
patimitoare, pamintatoare,
universul intreg
era la picioarele tale.

- Unde te-am intilnit ?
Nu mi-ai raspuns ce-i drept
si nici nu te-ai oprit.
Pe muchia unui zimbet
te-ai dus mai departe
(acel zimbet ce nu desparte
cerul la asfintit).

De atunci anii au imbatrinit,
impleticindu-se in cifre
pare, impare, bete, imprecise
si am ramas un anotimp uitat.
Viata s-a prefacut in colb de zile,
atitea amintiri sarace sau prea pline.

De atunci am invatat
ca asteptarea e o credinta,
ca tu existi eterna, undeva,
intre nasterea mea si nefiinta.
De aceea ma rog in fiecare zi
si-ti zic,
- Fa-ti o minastire din ochii mei,
(pe care singuri ii inchid
sa se invete doar cu ei)
din miinile mele fa-ti iertare
si roaga-te in tacere si impacare.