Prea multe povești

Am scris foarte multe povești,
Foarte multe iubiri am cântat,
Foarte multe legende sau vise
Ce cuprind adevăr și minciuni…
Totul a fost frumos- și fericit, și dureros…
Un timp trecut și un timp viitor
Se întrezărea în fiecare vers;
Scriam cu gândul că ceva va rămâne
În urmă…
Acum și aici, nu voi mai lăsa loc
Timpului, ci voi scrie
Despre esența unui poet.
Sunt un poet despre care nu se poate vorbi,
Un poet a cărui gândire
Nu leagă lucruri cunoscute,
Un poet care poate să facă și știință și artă
Și care știe să fie mai presus decât ele.
De prea multe ori mi s-a spus
Că sunt prea deștept sau că sunt prea nebun.
Nu voi mai spune
Că sunt artist sau om de știință,
Eu sunt doar ceea ce sunt eu…
Limita mea nu e dată de un domeniu
Care nu-mi aparține, ci doar îmi permite
Să mă joc cu arta și știința;
Când a spune idei e o artă
Și a le avea e o știință,
Cel care le cuprinde dinainte
Se transmite pe sine…
Eu nu fac opere, ci numai realitate-
Adevăr ce nu-i cuprins în știință,
Atitudini pe care nu mulți le concep,
Sentimente eterne la care puțini au acces
Și pe care puțini le dezaprobă…
Mulți oameni mă iubesc și mă cred
Un mare poet și un mare român,
Pentru că numai eu mai exprim
Acest spirit, pentru că eu nu uit,
Nu răpun idealuri…
Rătăcind într-o lume de vise,
Același om cu ideal pierdut,
Trăiesc și scriu- opusele premise
Mă fac să par și fost și ne-nceput…
Poate o experiență foarte vastă
E harul meu din lumile de sus,
Și totuși sunt copil în astă lume,
Și sper, crezând că soarta mi-a apus…
Trecut prin multe, tot ce știu e clipa,
Mă zbat să văd în fața mea nimicul,
Mereu fugar, nu-mi place fericirea,
Și nu admir ce este trecător.
Mergând pe stradă, văd oricând iubirea,
Știind că m-așteaptă încă tot acas’-
Oricând mă uit în jos și-mi plec privirea,
Atent să nu uit că-i mai important un pas…
O inimă cu mult prea multe simțuri,
Un înger cu un trup diavolesc,
Am învățat să merg pe drumul drept
Și să iubesc ce nu e pământesc…