“Căderea” unui astru


Aș fi putut să te iubesc
Cum n-ai visat vreodată,
Dar idealul tău lumesc
Îmi cere altă soartă.

Din calea fericirii tale
Retras cu demnitate,
Să-mi regăsesc vechea mea cale,
A morții fără moarte,

Iar am pornit, în veșnicie
Să-ngrop ce ne desparte,
Să-ți las plăcuta armonie
A clipelor deșarte.

Tu să-ndrăgești fiece clipă
De tainică iubire,
Să nu iubești nicicând în pripă :
Þi-e clipa nemurire.

Dar să nu uiți că-n aste clipe
De vise efemere,
De inutilele-ți risipe
Departe e durere

Și nu-i durere cum doar astăzi
Speranța mea e-nfrântă,
Ci este suflet de sub lespezi,
Ce moartea încă-și cântă...

Tu doar să uiți de toate-acestea
E vrerea mea din urmă,
Căci, vis frumos de-ți e povestea,
Durerea mea o curmă.

Iubește cald, cu ochii-n lacrimi :
Realul va dispare;
Nu încerca să uiți de patimi :
Vor fi și mai amare.

O viață ai - privind în lună,
Nu aștepta schimbare ;
Iubește-a viselor cunună,
Căci restul e uitare...

Trăiește-ți viața precum alții
N-o vor trăi în veci ;
Tu nici în fața neagr-a morții
Nicicând să nu te pleci.

Admiră doar acel albastru
Ce soarta îți veghează ;
Nu-ți aminti cum că un astru
O dată-ngenunchează.