... sprijinit de zid,
imbratisand cladirea
care m-ascunde...

(Paiu Constantin)



*****



ascultă-mi ridurile
spunea obrazul
de piatră

(LOG)



*****



e doar un val
asculta-mi inima
spui tu

(Alexandru Despina)



*****



in somn
ascultand marea
talazuind dincolo de oceane

(Liviu Dascalu)



*****



ma trezesc cu obrazul pe-asfalt
incerc sa ma ridic
alunec si incerc iar
dar strada asta merge in sus
astept sa adorm din nou
si sa-mi vad mai departe de drum

(Stefana Daos)



*****



cu urechea lipita de zid
ascult
vuietul amintirii

(Ion Amariutei)



*****



Daca intrebi zidul ce ti-ar raspunde? s-ar simti indreptatit sa se indoiasca de sfera sau s-ar simti inlantuit in aceeasi pozitie pentru eternitate?

(Mihai Nolba)



*****



zidul de piatră
verigheta de aur
orbul visează

(Silvia Caloianu)



*****



singurătatea apasă peste oraș
cuvântul sfărâmă ziduri
o tristețe a nimănui
devine a ta

(Elia David)



*****



Îl cunosc de foarte multă vreme, dar n-am știut de secretul lui. Poate ar fi trebuit să-mi spună atunci demult, când petreceam zile în șir născocind și executând cele mai trăsnite jocuri pe care le văzuseră bătrânele străzi înguste ale Orașului de culoarea grâului. Erau cele mai înguste străzi pe care le-am văzut vreodată, mai înguste decât orice șaretă care te putea urmări după ce i-ai sărit în față (în joacă, bineînțeles), unele mai înguste chiar decât calul vecinului (îl vedeai întotdeauna călare, și când aruncai cu scaieți după el, să se sperie calul, nu te putea urmări). Orașul de culoarea grâului era paradisul copiilor. Nu știu de ce i se spunea că are culoarea grâului, oamenii de acolo nu văzuseră grâu în viața lor – nici n-aveau de unde în mijlocul deșertului. Eu pe vremea aceea nici nu stiam ce e aia ”grâu”, credeam că e un fel de nisip. „Culoarea nisipului”, aș fi zis eu, dar nu m-au întrebat. Probabil eram prea mic.

Așa mi-l aduc aminte: fugeam printre străzile cele mai înguste (el știa străzile cele mai înguste din oraș); din când în când se orea și făcea semn: „șșșt”... tăceam și ascultam... „ce e, om sau fiară?”, îl întrebam încordați. El doar zâmbea încet, murmura ceva în sinea lui (n-am înțeles niciodată ce spunea) și apoi se repezea deodată: „pe acolo!” și o rupeam cu toții la fugă de parcă ne-ar fi alergat zece vecini pe cai.

Era de departe cel mai bun dintre noi la kit-pan. Am auzit o dată un om care se mai uita din când în când pe geam la noi cum îi spunea cuiva că „poate ajunge mare, e cel mai bun flanker pe care l-am văzut la vârsta lui.”
Într-adevăr, nimeni nu-l întrecea la urmărirea mingii pe lângă ziduri. Kit-pan era cel mai popular joc din oraș, probabil pentru că se potrivea atât de bine în peisaj. Se juca în echipe, care se împrăștiau în anumite zone distincte ale orașului. „Bakul” era cel care dădea drumul mingii din piele de oaie din vârful dealului, la vale. „Flankerii” trebuiau să urmărească mingea pe străzile înguste, fără a atinge zidurile (ceea ce nu era deloc ușor). Aveau să atingă mingea o singură dată înainte de a ajunge la celălalt flanker, și tot așa. Câștiga echipa care ducea mingea cel mai departe de punctul de pornire, niciodată pe același traseu. Un bun flanker trebuia să fie rapid, mereu atent, și mai ales să cunoască la perfecție orașul pentru a intui exact momentul optim în care să dea avântul mingii, pentru a prelungi cât mai mult traseul citadin. Trebuia să „asculte zidurile”, cum se spunea între „cunoscători”.

...

Nu l-am mai vazut timp de șaisprezece ani. Niciodată nu mi-am închipuit că voi lipsi atât de mult, niciodată nu mi-am închipuit că așa mă voi întoarce în orașul de culoarea grâului... Sau ce-a mai rămas din el. Bombardamentele au distrus tot, nu a mai rămas nici o construcție în picioare, nici o casă, nici măcar un zid, nimic. Dealul însuși a fost ciuntit, aproape retezat de bombe. Supraviețuitorii, câți mai sunt, s-au adunat de prin ruinele fumegânde și au construit niște barăci rudimentare, unde i-am găsit abia ieșiți din starea de șoc.

Cine-ar fi crezut? M-am întors cu inima tremurândă ca membru al unei echipe de televiziune, pentru un reportaj despre acel colț de lume sfărâmat de maxilarele nemiloase ale destinului. O vreme n-am îndrăznit să întreb, dar dorința de a afla dacă mai trăiește a fost prea mare, astfel că am întrebat un localnic despre tovarășul meu de joacă din copilărie. Mi-au răspuns priviri plecate. Am înghețat.
„Trăiește”.
Un strigăt de bucurie interior adunat într-o șoaptă a speranței: „Unde e? pot să-l văd?”
„Poți, dar nu știu dacă vrei”...
...
„Ce s-a întâmplat?”

„Nu știai de „darul” lui? ...cred că boala l-a lovit mai demult... La început nu-l lua nimeni în serios, toți credeau că glumește. Zicea că poate să vorbească cu zidurile, că le înțelege. Spunea că îl ajută până și la kit-pan, să găsească traseul cel mai bun. Bineînțeles, la început toată lumea a râs, dar el o tot ținea pe-a lui. I s-a spus „Băiatul Care Vorbește Cu Zidurile”.
Toată lumea zicea că o să-i treacă cu vârsta – da’ de unde. A devenit tot mai serios, chiar ciudat de furios văzând că nimeni nu-l crede. După un timp, nu l-au mai primit în echipă, lucru care l-a înstrăinat și mai mult. Spunea că tot orașul îi vorbește, că e fratele lui mai mare, și că zidurile îl iubesc și îl înțeleg, spre deosebire de oameni.”

Omul se opri din povestit și se uită în jur. M-a lovit din nou grozăvia peisajului: ruine peste ruine, mormane de pietre și pământ... NICI UN ZID.

„Unde e acum?”, am întrebat încet.
„Cred că a înnebunit de tot... I-a fost foarte rău în timpul bombardamentului, cu fiecare zid care cădea, parcă se rupea ceva în el. Voia mereu să iasă din adăpost, să-și apere fratele... ... ...Vezi mormanul acela mare din față? Dincolo de el, la vreo sută de pași, e singurul zid care a mai rămas în picioare, din tot orașul. Nici nu știu cum de n-a căzut. El e acolo. Nu l-am putut dezlipi... dar nici că te mai poți înțelege cu el... păcat... crescuse voinic... ce flanker ieșea din el...”

Am alergat într-un suflu. L-am văzut, de departe. Nemișcat, parcă îmbrățișa zidul. M-am apropiat încetișor. Nu știu dacă m-a văzut. Avea în privire o tăcere care m-a lovit. Îmbrățișa zidul cu o hotărâre de neclintit; nici bomba bombelor nu l-ar fi putut dezlipi de acolo.
M-am așezat lângă zid. Se auzea doar fumul ieșind din ruine. Și Băiatul Care Vorbește Cu Zidurile, care murmura ceva în sinea lui.

(Calin Catalin Rapciune)



*****



sprijinind zidul, imi gasesc echilibrul.
il aud respirand batraneste prin plamanii mei.
vertebrele mi se arcuiesc tematoare:
voi ramane sau voi pleca cu valul?

(Andreea Mir)



*****



Uitată, verigheta m-a tradat,
În bar papucii mi i-a dat păpușa,
La soață-n zori mă-ntorc spășit și beat...
Da’ unde drac’ pitiră ăștia ușa?

(Jupp B. Itter)



*****



Între mine și tine am construit un zid pe care am ajuns să îl iubesc în fiecare zi care ne desparte. Acum a venit timpul să mă întreb dacă o să-l dărâm ca să mă-ntorc la tine. Și când nu voi mai fi înconjurat de tăcerea care mă apără ce ai mai putea tu să-mi spui? Toate cuvintele tale le știe deja zidul meu, iar eu le-am auzit deja ecoul.

(Corina Gavrila)



*****



Răcoare prelinsă printre degete
De partea celalta a zidului
Pot să-ți aud pulsul

(Adina Popescu)



******



alb circumscris de silabe -
monotonia pulsului
poate sparge si piatra

(Mihai Leoveanu)



*****



nu e un zid
dincolo de bataile inimii tale
e doar orizontul de piatra al infrangerii.

(Ioana Cheregi)