Simt cum tulbur încremenirea
străzilor pustii, pășind
în mijloc de poezie;
adânc, în noapte, nu se mai aude
decât plânsetul pietrelor erodate de ape
și spiritele haiducilor
care departe, în munți,
își cântă libertatea.
Am intrat în miezul nopții
și lângă mine, tăcută, pășește
umbra ta.
Pas după pas, amintirea vine
și-mi dezgroapă sufletul,
revăd oamenii și locurile pe care
le-am cunoscut prin ochii tăi,
las în urmă statuile vechi,
localurile unde ne-am rătăcit serile
și hotelul unde am gemut sub povara iubirii,
imprimând ceva din noi
în camera cu pereții de istorie.
Adeseori mi-e dor de nopțile calde
și de pielea ta fosforescentă;
muzica clipelor de atunci îți trezește fantoma
și-mi îngână pașii
pe aleile stațiunii.
Te port în mine
ca și cum de abia ieri
am făcut dragoste amândoi
pufnind în râs de fericiți ce eram.
Acum însă tot mai ades noaptea mă cheamă
pe drumul spre lună,
mă trag înspre munți spiritelor haiducilor
care departe, în păduri,
își cântă libertatea.

Lângă umărul meu drept
umbra ta mă determină să-ți sărut
conturul buzelor de întuneric.