M-am născut în vremea îngropărilor de frunze,
izgonite din raiul foșnitor al copacilor până înapoi,
în semințe.
Nedumerit, țipătul meu a încremenit două anotimpuri
răstălmăcindu-mi-le de atunci, continuu și neîntâmplător, în trup
și suflet catifelat
de femeie.
Acestui deux-piéces incandescent îi asortez acum,
răsucit pe ceafă castaniu până în provocator
un coc franțuzesc
și pantofii cu tocuri înalte, de vise curcubeice.
Bijuterii nu am, doar scânteieri în privirile de chihlimbar.
Credincioasă ideii de Ea
am învățat pe de rost surâsul Monalisei,
purtându-l mereu la vedere, roșu înflorit,
în suflet.
Sunt cocktailul amețitor al unei infinități de trăiri,
potrivit de dulce,
potrivit de amar,
cu buzele înmuiate în praf delicat de iubire
și pielea de mătase,
naturală.
Nu cer vieții decât ce mi se cuvine,
ofer fără să mi se ceară
și plâng doar pentru a nu strica ordinea firească a lacrimilor.
Știu, sunt o femeie obișnuită.

Și totuși, uneori mă întreb, cum ar fi fost dacă atunci,
în vremea deportărilor de frunze,
mă nășteam
Eva?





15 noiembrie 2003