De mult nu te-ai mai unduit ca un acordeon,
să-i amintești fluierului
piciorului
că-l poți face nai,
să-i cânți logaritmul
infinit.
De mult nu ți-am atins clapele,
să amețim clopotul care,
lăcrimând,
îți recompune
mereu
o nouă
"Odă (a) bucuriei" .
Niciodată n-am știut dacă pietrele negre
mă vor ferici mai tare decât cele albe,
îngălbenite de tine,
când îmi lași muzica să mi se prelingă din urechi,
pe gât,
pe umărul stâng
unde-mi băltește
deja
tot albastrul
colindat de țestoase,
îndrăgostite de gândaci de
Colorado.
De mult nu mi-ai sărutat buricul degetelor
ce pentru tine le-am crescut
și cu care te citesc nebunește,
de fiecare dată
altfel,
ca un orbit de-a sunetelor ecouri
ce-mi leagă tâmplele cu sârmă ghimpată.
Cântă-mi strigătul mamei,
dacă vrei,
sau ascunde-mi durerea
că n-am fost artistul care să-ți sculpteze
din prima secundă
forma
ce cântă
fericirea.