În amiaza dintre mâine și ieri,
n-are margini livada de de meri,
merii cu tulpinile opalescente
în neguri înfipți, în șiruri divergente.
Nimic între ei decât amiază
Și gândaci trandafirii care vânează.
Nimic, până la nesfârșit, decât meri
În livada dintre mâine și ieri,
Doar la distanțe de ani și ani,
Ecrane de cinema cu Stan și Bran.
Doar că între toți acești meri la fel
Este unul livid, ca de oțel,
Cu frunze încremenite etern,
Cu nume latinesc terminat în quern,
Ați ghicit, desigur, ori v-au spus părinții
Mai știutori: e mărul cunoștinței.
Iată, șarpele-i încolăcit pe-o cracă
Între Adam și Eva lui buimacă;
Știți ce se va întâmpla mai departe:
Ea va face păcatul de moarte,
Îl va lua de mână pe Adam
Și se vor plimba prin orașe, pe macadam,
Milenii de piatră tulbure de jad.
Șarpele va sfredeli pământul până-n iad,
Heruvimii vor străjui din auroră-n chindie
Să nu intre nimeni în livada pustie
Cu merii ei ordonați în șiruri precise,
Fără adieri, fără cântăreți, fără vise,
Cu, numai, mărul acela mușcat,
Putrezind etern pe pământ roșcat.