Îmi cerșesc dreptul de a greși
însă prejudecata cu dinții ei pociți
m-a înșfăcat de ceafă și m-a țintuit
pe crucea lumii cenușii...
Pipăi bezna cu un pai sperând să aflu Adevărul
dar mă lovesc de stalactite cu fruntea ridată
de emoții neîmpărtășite...Apoi cad
pe miriștea aspră a viselor
de care am învățat să-mi fie frică...
Lichidul seminal al Universului, picătură cu picătură,
se adună pe paginile cărții deschisă înainte-mi:
„Florile răului” dispar sub miile de lumi gata să se nască,
lumea mea dispare sub florile răului!