Mă simt murind albastru, puțin câte puțin
Și-mi tac în tâmple gânduri ce le credeam uitate,
Coboară-n mine clipe cu gust de cer senin
Pe care le pierdusem demult, printre păcate.

Mi-e trupul ca o grotă și răni tăiate-n suflet
Îmi sângerează straniu, prin putrede orbite,
Copaci îmi cresc din carne și-ntunecatul bunget
Îmi încâlcește-n vene povești nepovestite.

Ce rece și ce aspru e cercul ce mă strânge
Și cât de greu e lanțul ce-mi roade rădăcina,
Pustiu, mi se strecoară în lacrimi și în sânge
Un colț de rai sălbatic, un pas visând lumina.

Mă simt murind aiurea, în gesturi efemere,
Pe umeri mă apasă cuvinte fără rost,
Din pleoapa-mi se înfruptă oceane de tăcere
Lăsându-mă străină, să fiu ce n-am mai fost.






30 iulie 2003