Există făpturi, ca bărbații,
pe care pentru a-i înțelege trebuie să-i scrii,
în lut încă ud,
și făpturi pe care pentru a le înțelege
trebuie să le citești,
trebuie să le silabisești, cu degete pârjolite,
trebuie să le cioplești cu grijă, în carnea lor,
sunt femeile,
tulburi.

Poezia continuă.

Ea fuge din apă,
i se oferă lui, se împrăștie în mii de picuri
ca tot atâtea atingeri,
se zvârcolește prin soare, până când
părul ei ia foc, ca și ochii,
iar ea se azvârle la picioarele lui,
pisică tandră,
toarce cuminte.

Tălpile ei caută înălțimea
unor tocuri imaginare, sprijinindu-se oblic,
cu o infinită grație,
în aer.
Are pletele încă ude, ca un ghem
de vipere ce se iubesc în iarbă,
între ei doi.

Ochii ei, fructe de grefă,
au lacrimile amare și subțiri
și chiar și atunci când râd
el trebuie să le rupă între dinți,
placentă a necunoașterii,
să le taie într-un gest în care se preface
că sărută sălbatica lumină.

Ea are sânii de înghețată,
se topesc uneori brusc, ca o febră,
când stă și i se uită în ochi,
răsuflând greu, nemișcată.
E o fiară.
Pe sfârcurile lor coapte
el adoarme, prins de un vuiet ca de scoică.

El nu ar fi el dacă nu ar face gesturi
de neînțeles pentru ea,
dacă nu ar îngenunchea între nori,
durere ascuțită simțită cu genunchii ei,
printre pietre.
Eu nu aș fi eu dacă nu aș lua lutul tânăr
pentru a-l arde, lipsit de meșteșug,
la umbra încă fierbinte a nopții.

/18.07.2003/