Își bătea în ținte pe pereți
fustele și cămășile divers colorate,
decora mesele cu centuri lucioase de piele
smulse cu mișcări lente pe ringurile
de dans ale discotecilor pline.

Se prăbușea într-un pat dezbrăcat
de toate lenjeriile, ruga un iubit
să îi dea muzica la volum maxim,
se spăla pe dinți cu șampanie înăcrită
și plângea rar, dar niciodată când era singură.

Þinea la cărțile ei, le împrumuta foarte rar,
și atunci când o făcea scria o dedicație pe coperta a doua,
în care își povestea viața și descria
condițiile meteorologice exacte ale zilei de mâine:
îi plăcea ca lumea să o creadă vrăjitoare.

Cumpăra în fiecare an un șifonier tot mai mic,
și saltele tot mai largi, visul ei era una de apă
și de corali, în care să poată înota, lipsită
de orice gravitație, de orice încercare de a împinge
pământul cu un picior drept, apoi unul stâng.

Se destănuia oricui, pentru că pulverizase pe bec
o picătură de trandafir uleios,
astfel încât atunci când s-ar fi făcut lumină,
parfumul acesta ar fi ucis, ar fi sugrumat în locul ei
orice încercare de a minți.

Își dădea însă astăzi jos de pe ținte hainele,
văruia la loc pereții murdari,
mâzgălea două felii de pâine cu un sos negru,
mușca și dădea un telefon la întâmplare,
prefăcându-se că nu e ea.

/3.04.2003/