Zilele noastre au fiecare
alt gust,
nu seamănă între ele decât în săruturi.


Uite, ieri de exemplu
dimineața a avut gust de pâine prăjită
și lapte cald,
îndulcit cu o îmbrățișare de bun venit
(așa am aflat că pieptul tău e un fagure).

A venit apoi o oră nouă
învăluită în aromă de cafea
atât cât să-i stea bine,
doar că era puțin tristă
(mai știi? ți-am spus că mă dor
Metastazele cercului).

Și ai dispărut!
Fără preaviz,
fără sens,
doar ai plecat.

Te-ai întors,
la braț cu ora următoare,
așezându-mi în palme o pereche de curcubeie,
care s-au mulat imediat pe degetele mele.
Ai oprit pentru tine fulgerul
și doi ioni,
cu poli diferiți.
Totul mirosea a reavăn
și așa au trecut câteva ore,
rostogolind și împrăștiind în jurul nostru sfere mici,
colorate.


Timpul nostru s-a îngustat deodată,
ultima oră bătea insistent în tâmplele noastre
(din căști cineva îmi striga:
Degeaba vine primăvara!).

Ora asta e întotdeauna cea mai densă
de parcă noi,
două corpuri spongioase,
am fi impregnați
tu – cu îmbrățișări și săruturi,
eu – cu sărutări și grija de tine
(ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă).

Ora asta e întotdeauna cea mai densă,
lichefiindu-se sub pleoape
în căprui chihlimbare.





27 martie 2003