Era o zână într-o luncă,
Mergea adesea la scăldat.
Odată, n-a băgat de seamă
Și-ntr-un năvod s-a încurcat.
Pescarii s-au speriat. Dar Marcu,
Flăcău voinic, sperios deloc,
A prins-o strâns pe zână-n brațe,
Și-a sărutat-o lung, cu foc.
Ca pe-o crenguță mlădioasă
A îndoit-o blând. Dar ea
Nu se zbătea, ci doar privindu-l
Pe Marcu drept în ochi, zâmbea.
S-au drăgostit o zi întreagă
Și-n dulcele-nserării ceas,
Pieri voioasa zână. Marcu
Mâhnit și singur a rămas.
Și umblă Marcu zi și noapte
Pe malul Dunării pustiu,
Și tot întreabă: -Unde-i zâna?
Și-i spune-un val, râzând: -Nu știu.
-Minți, valule! Răcnește Marcu,
Doar tu te joci cu dânsa-ntruna!…
Și-n Dunăre nerodul tânăr
S-aruncă să-și găsească zâna.
În Dunăre se scaldă zâna
Și-acum, când Marcu nu mai este,
Dar până azi vorbește-un cântec
Despre ciudata lor poveste.
…………………………
Voi însă veți trăi pe lume
Ca viermii fără ochi, greoi.
Nici o poveste, nici un cântec,
N-au să vorbească despre voi!