sunt roșul tău
care te poartă prin albastru,
ca niște aripi ce bat
sfidând legile lumii...
sunt cerul tău
pe care-l respiri strălucind,
albul, copacii și ploaia,
pe care te răstignesc,
târziu,
căci vine a doua zi –
azur în care mă pierd –
când visul ți-l port prin înalt
cu verde râzând
în spice de grâu
ce mă strâng la piept...
sunt culoarea ta vie,
pe care o aprind pentru a simți
sărutul arzând alb
în mii de stele,
prin care ochii noștri
ne spun
să fugim aici,
în lacrima clipei ce s-a oprit...