Rochia de dantelă purtată o singură dată
(pe atunci impecabil de albă)
azi are, în locul unde-l păstram pe "Da!",
o iremediabilă pată.
Într-o zi nefiresc de ciudată - și cred că era duminică -
căutându-ți pachetul de cuvinte
pe care îl păstrai anume pentru mine,
(era închis la alimentara
și-n buzunarul de la piept nu mai aveai nici unul)
ai vărsat clandestina sticluță cu "Nu".
Unul singur a fost de ajuns. Chiar prea mult.
Pe dantela fină s-a-ntins Nepăsarea
(Nebună, Nătângă, Nedreaptă, Nevrută).
Tăioasă și rece ca o lamă lucioasă de oțel
a sfărâmat într-o clipă tot ce-am clădit amândoi,
în atâtea zile și nopți de iubire,
transformându-mi rochia de mireasă
(ca de-o tumoare malignă atinsă)
într-un filigran ucigaș de arsenic.

În locuința noastră,
cu două ferestre închise privind spre apus,
s-a instaurat monarhia.
Stăpână absolută e Singurătatea (în doi, în noi).
Acum, nu mai știm ce-i iubirea
iar eu, nu mai știu buzele tale cum sunt.
Din când în când,
mai scot din cămară și gust câteva săruturi,
pe care (ce bine!) le-am ascuns
în spatele unui borcan cu compot.
În acea dimineață de duminică, grăbindu-te să pleci,
le-ai uitat pe noptieră.


5 noiembrie 2002