Luna, palidă pe cer, mă-nspăimântă şi nu-i cer

să coboare printre ramuri şi să fie doar o boare;

lasă frica ancestrală să te-nvăluie cu umbra,

îţi sărut şi sânii goi, eu şi tu şi amândoi.

Moartea crâncenă pe deal, călăreşte-un negru cal,

îşi saltă coasa spre Lună, să adormi în semilună;

lasă frica ancestrală să te-nvăluie cu frigul

şi şopteşte-mi vorbe dulci, eu şi tu ca şi atunci.

Muza, mută ca şi Luna, îmi dezlănţuie furtuna,

o nălucă-mi taie calea şi mă podideşte plânsul

şi las clipele să treacă, cine o să mă-nţeleagă

când voi scrie despre Moarte, ea e Muza de departe.