de Florin G. de Roxas


Ca o sa mor e-adevarat,
caci nimeni nu traieste la infinit,
si singur o sa stau
in cavoul sfintit.

Singur printre morminte
duhul mi-l voi purta,
si de-atatea cruci sfinte
ma voi satura.

Scheletul meu intins,
intr-un sicriu de lemn,
usor mi l-am atins
si-am auzit oasele cum gem.

Soarele incepe sa rasara
si eu dispar, in lumea mea, incet,
iar in cavou, frigul de-afara
e stapanul propriului meu schelet,

si eu dispar incet,...incet.