nu ucide cuvântul cel cea ne-a dat nouă viață și umbră în care se scaldă tot pământul umbra perpetuă foșnind cu umilință sub stelele deznădejdii voi cântați iar eu îmi întorc ochii și gura de la fața tăcerii încât vorbesc și spun ceea ce n-ar trebui rostit decât în mormânt alunecăm și nimic nu ne împiedică să alunecăm în conștiința unui inferm ce nu ne mai aparține pe care din lumină l-am smuls ca pe o mască și ni l-am pus emblemă în gură ca să cunoaștem gustul cel de cenușă al apocalipsului gustul cel mort al iubirii iar noi să nu fim decât păcatele adunate de veacuri pe creștetul unui popor impotent opulenți somnambulici orbi și surzii acestui meleag în care totul se poate dar nimic nu se poate și totuși se poate doar cu șpagă după care topim milionul de lei la crâșma din colț cot la cot cu țăranii și clasa mincitoare cu tristețea și bucuria haide cu toții la crâșmă până nu-i prea târziu căci vine un timp să ne ne împărțim singurătatea noastră-n două așa cum des se mai întâmplă mâini pustii îmi pun pe taler echilibru între zăpezi și vina de la tâmplă