De ce-ai venit Ilarie?
Stai în ușă și te zgâiești la mine
ca-n ziua-n care m-ai văzut dintâi...
Scofâlcit, cu duhul bubos,
iarmaroc de suflet
vândut amirosului de cetină râncedă...
Măcar de-ai intra, Ilarie...
Da’ nu intri...
Stai prapor ca o țâțână neunsă,
scârțâi și te vaieți
da’ cine te-nțelege Ilarie, cine?
Ochii ți-s ca ochelarii bunicii plânși pe dinlăuntru,
gura fără dinți, mestecând limba de moarte
a adevărului, Ilarie...
și surd ești, fără urechi, cusut ca o piele de minge
tocma’ bună de-mproșcat Ilarie
pe maidanul desculților cu duhul...
De ce-ai venit atunce?
Să mă ierți?
Să te iert?

E noapte Ilarie, du-te...
ori stai, mai bine...
măcar răsufletul să ți-l aud,
de culoarea inimii mele...