Cad în genunchi și îmi plec fruntea
spre izvorul de viață.
Întind privirea
dincolo de realitatea vieții și mă afund
într-o clipă nesfârșită de fericire,
iar trupul
mi se inundă de un tremur plăcut.
Mulțumesc...!
Mulțumesc ție verde al ierbii
ce-mi foșnești ca un greiere pe coapsă,
până mă adormi în beție...!
Mulțumesc ție apă cristalină,
albastră-n privire,
ce-mi clipocești picături de timp în vene...!
Mulțumesc ție rază de soare
ce te curbezi și mă plesnești
ca un bici peste față,
trezindu-mă zilnic să trăiesc.
Simt totul în jur
că vibrează de viață.
Mă plimb un TIMP
sfredelindu-mi obrazul adânc,
mă pictează.
Sunt ca o pânză de in ,
mă transform zilnic în ceva sublim.
Un tablou într-o ramă,
așezat în muzeul privirilor inerte.
Trăiesc și mi-e dor,deja,
de mine pictat în neființă.