Răcoarea diminetii în mantia-i de vise
trupu-mi amortit îl cuprinde,
purtându-l pe imaginare meleaguri;
virtuale plăsmuiri; aceleasi,
de mii si mii de veacuri.

Calea ce am ales s-o urmez,
damnat la viata vesnică
de dincolo de moarte:
o faptură desprinsă, parcă, din basme,
un nenorocit pribeag, în noapte.

Inger decăzut din gratia divină,
îmi par, adeseori, cersind lui Hades
sa rupă al meu vietii fir,
implorând pierduta milă.

Intuneric e în sufletu-mi sfâsiat,
clipă după clipă, de viile amintiri
ce trupu-mi au purtat
ﾎn lumea lor, de amare amăgiri.

In haos mă zbat neîncetat,
în urlet de lup înfometat,
cu a mea patimă ce moarte n-are,
nici dincolo de mormânt.

Patimă ce-mi arde trupul
ca un foc viu,
damnat să exist, dar să nu fiu
astrul ei pe cerul înnorat,
ci doar o umbră în al meu regat,
pustiu, si înghetat.

In nemărginitul ocean al timpului
îmi scald trupul vlăguit,
de mult prea multă asteptare.
Gol sufletul îmi simt,
copil naiv, în desert părăsit.

Plândusl cristalin -
al inocentei feeric basm,
tu, Soartă, mi-ai răpit,
lăsându-mi doar al existentei
blestemat cuvânt:
Viata;
din leagăn în mormânt.