1.
Mama tăcea pe fruntea ei broboane de aur deslușeam
eu i-aș fi cuprins mâinile umerii aduși eu îmi tăiam
degetele și păsărilor ce în ochiul mamei cuib
și-au făcut drept hrană le aruncam

mama tăcea își întorcea în răstimpuri privirea
noaptea cu taine și griji tâmpla îi izbea
pe obrazul ei degetele mele desenau plecări
îndoielnice (o inimă neîncrezătoare
o casă pustie cu șarpe năuc) foșnind în Þinut
cute adânci desenau și eu le numeam râuri
de codru și începea pustiul pe pământ

2.
dincolo de zări tatăl meu ducea pe brațe luna
o hărțuia aprindea tot cerul
a prevestire gura pământului aprindea
(ce miros de scrum în cuvintele încoronate cu ierbi
ce clocot de stele de vreascuri
zdrobit sub copite de cerbi)

3.
prin pânze de liniști cu păienjeni sfioși
azi îi privesc până dincolo de mine
mama este chiar zeița Nansun
clipa imensă ce nu poartă nume
ea știe că bărbatul ei a zidit fântâni
în adânc de pământuri gândurile și-a zidit
în vatra unor nopți surpate în așteptare
îndelung privirile și-a dospit
(trecători beau apă din gîndurile tatălui meu
cu care el mîhnirea și-a ucis
umbra peste care se născuse zeu)
în aspră muțenie s-a zidit pe sine.

(pag.6)


4.
eu port straie de frunze ornice de piatră
vestesc trecerea mea către lume
îl știu cum pe cer în fiece seară sădește o pădure
(încât a acoperit zările dinspre apus)
lui nu îi pasă că în casa pustie s-a întors cineva
el nu aude pasul întors - pasul dus
s-a împuținat la trup tata(demult îl pândeam prin ochiul ferestrei) ninsori purpurii
cădeau pe chipul lui facându-i-l sfânt

5.
mama îmi rostește numele
pe sub boltă de păduri, Acasă
peste așteptări înflorește regina-nopții
să nu o atngi mamă ți se lipesc buzele
îți face clipa amară mireasma-i nesățioasă

6.
orașul este un câine imens încolăcit
în jurul unor imense pietre
pe care semnul lui Tartar le-a sluțit
(de ce la auzul unor țipete
de păsări târându-se într-un zbor firav
străinul își retează degetele
își spulberă sufletul gângav)
orașul are străzi foarte lungi încâlcite
are străzi pustii de la o vreme
(în timpanele amuțite în răstimpuri
svâcnesc glasuri siteave de sirene)
orașul este când și când invadat
de mii de fantoșe subțiri-incolore
anapoda grăbite străbat același drum
respiră prin aceiași plămâni
se trezesc adorm la aceleași ore

(pag.7)


7.
Lasă omule lasă și tu -pâlpâie în
odaia-mi transparentă un glas de femeie-
mlaștina asta în care este greu să fii tu însuți
ne va lumina viața ce ne-a rămas
(glasul mamei se înalță peste lucruri
în înnoptate curcubee!)

8.
mama se ridica din grijile ei și
se împrăștia prin păduri ca un gând
tata striga pe nume vietățile timpului
ecouri se pierdeau în adânc de pământ
i-a mistuit Doamne o mlaștină roditoare
seara târziu se mai privesc în ochi ca niște oameni
ascultându-și mâinile cum cad din încleștare
cine ar mai putea trece peste sufletele lor descătușate
stârnind ploi umbre în declin iz de așteptări tulburate

(pag.8)


(Volumul de debut: "Cei care îți iau totul" - Editura Macarie,Târgoviște,1994)