Depresivul realist

Abia aștept, să-mi plece iarna dintre coaste,
Și pielea găinii, soarele de vară să mi-o netezească,
Să scap de sărăcia neagră ca noroiul,
De lipsurile din buget, ca golurile fără de ferestre.

Abia aștept, să scap de oameni răi ca dracii,
Să nu mai văd în ochii lor hiena,
Furia sălbatică, sau prostia fudulă,
Și să surzesc mai bine, decât să îi aud,
Cum își despică limba pregătind
Ca vipera, atacul otrăvit și mușcătura.

Depresie, cât să aștept să treacă realitatea dureroasă ?
Ca inima să mi se încingă iar, de dragul de-a trăi,
Când alungi gerul agățat de suflet, ca pielea pe coaste ?
La care și cei dragi au plămădit.

Cât Doamne, mai dau tribut vieții ?
Cât să cinstesc cinstea, care m-a sărăcit ?
Privesc în gol, fără reper, nemulțumit,
Și rătăcesc gripat, de virusul răcelii depresiv la infinit.

03–09-2006