In amintirea ei
Eu vãrs cana cu vin
Si pe mormântul ei
Pun trandafiri si crini.

Ce ironie a sortii
Si numai o greºealã
Sa –ti schimbe toata viata
Sa simþi cât e de-amara.

Si nimeni nu-i vinovat
Ce alba –i conºtiinþa
Toþi se fac ca au uitat
Ce oarba e ºtiinþa!

Si nu am sa uit oricum
De –o zi întunecatã
Când moartea a bãtut la geam
Si a luat o fata.

Parca ieri se întâmpla
Sa mã trezesc in zori
O vad parca si-acum
Pe pat in dormitor.

Era aºa cuminte
Tãcutã si frumoasa
Cu ochii azurii
Si bucle de mãtase.

Eu o priveam intens
Cine s-ar fi gândit
Ca in clipa urmãtoare
Ea chiar a si murit!

Eram doar o copila
Si totuºi am simþit
Cum ochii i se-nchid
Si cum ne-a pãrãsit.

Atunci am dat de veste
La a mea bunica
Nici nu mã credea
Ca ºtiu ce-i aia moarte
Of, Doamne si ce-am simþit-o
Deºi eram aºa de mica....

Multe lacrimi au fost vãrsate
De la mama si bunica
Iarã eu, copil fiind
Priveam încremenitã.

In aceeaºi zi,
Când astea s-au întâmplat
Mama nu era cu noi
Avea ceva de cumpãrat
Si ce jale a mai fost
Când ea s-a întors!

Eu þin minte ca mi-a luat
Din oraº a cumpãrat,
Un pian mic albãstrui
Si cântam la el pe-ascuns.

Oricum nu mai conteazã
Toate astea s-au dus
N –am cu ea nici o fotografie
Nu mai am nimic de spus
Mãcar sa ºtiu acum arata
Nu mai þin minte decât vag ceva...
Doua, trei amintiri despre ea!

Numai lacrimile-mi vorbesc
Despre o durere
Cândva, pierduta-n timp,
Fãrã de mângâiere.

Cine crede c-am uitat
Ce-amarnic se înºealã
Si acum þin minte înmormântare sa
Atunci de-odinioarã.

Când mama sfâºiatã,
Cu lacrimi ce nu-i seacã,
Stãtea cu tata lângã mormânt
Lua un pumn de pãmânt
Si –l arunca pe cosciugul mic
Era atât de frig...

Eu uitându-mã la ea
Neînþelegând prea mult
Ii ºopti mamei zicând:
Mama nu mai plânge
Cãci ea acum nu-i moarta
Si doar pentru o clipa
S-a gândit sa doarmã!

In speranþa mea de copil naiv
Credem ca se va trezi,
Deºi o vãzusem cum murise
Nu am realizat ca a plecat definitiv.

Si durerea-i mare, dar aºa de treaza,
Si-acum îmi aduc aminte
Ca la mamaia in drum
Aveam un cuib de barza.

Ce mai mã rugam
Zi si noapte
Si ce mai plângem
Dar aveam dreptate
Ca voiam sa am,
O sora sau un frate!

Dar nu s-a întâmplat nimic
Atâta durere
Nici nu gãsesc cuvinte
Sa le exprim prin ele.
O viata zbuciumata
Si o familie îndureratã.

Nu vreau sa o uit
Am acest drept!
Doare amintirea
Si o simt in piept
Si o simt in lacrimi
Si o simt când spun
Cat îmi lipseºte
Dar totul-i un gând acum...

Dar sufletul meu o simte
Aºa de existenta
Privesc atent prin casa
Dar ea este absentã.

Si totuºi sper, ca atunci
Când numele-i rostesc
Vântul sa-l poarte pe aripi
Pana la cer,
Iar ea, înger purpuriu
Sa simtã adierea
Pe obrazu-i argintiu
Iar dimineaþa când soarele rãsare
Vad roua de pe frunze
Vad lacrimile ei plânse!
Dedicatã surorii mele Larisa

11.10.2002