călătorul care a devenit poet lovindu-se cu capul de piciorul unui înger

* * *
el călătorea întruna avînd scopul evadării de sine
în fiecare noapte poposea pe la vreo văduvă
cu o casă de copii iar dimineața
o părăsea cu presentimentul virginității străbătea
pădurile lăsînd în urma sa aceeași pojghiță
de luciditate și munții pe care-i urca și-i cobora
rămîneau la fel de insondabili ajuns pe malul unui rîu
ce curgea în sens opus se dezbrăcă de haine
și intră în apă lăsîndu-se dus de curenții repezi

pe mal hainele au început să vorbească între ele



* * *
s-a oprit pe coasta dealului
și a început să plîngă lacrimile curgîndu-i
prin porii pielii strîngea dureros în mînă
crucea răstignită de trupul lui Hristos
și pe încheietura palmei se prelingea un
firicel străveziu de sînge
apoi și-a văzut de drum mai departe
deflorînd răspîntiile gîndurilor spațiului și al timpului

după ce a dispărut în fiecare locșor unde
i-au căzut lacrimile
se formase cîte un mic moșuroi de furnici



* * *
ajunse la o aluniță de pe gîtul pămîntului
și acolo era mare sărbătoare
cu cîntece epice și dansuri fastuoase
fu poftit ca oaspete de onoare și așezat în capul mesei
delimita cuvintele în gură cu limba și
alegîndu-le unele de altele le rumega apoi cu nesaț
la prezentarea vreunui alt număr
toți se ridicau în picioare
și aclamau și ovaționau și aplaudau
iar el plescăia în continuare din limbă

cînd i s-a oferit cuvîntul a vorbit atît de tare
și cu atîta entuziasm încît îți părea că tace

* * *
întotdeauna a visat să ajungă într-un loc
inundat de lumină acolo
unde și-ar fi găsit nasturele rupt de la cămașă
acolo unde ar fi simțit pe stratul subțire
și uscat al buzelor o transformare imponderabilă
a sîngelui în vin și în sfîrșit acolo unde
ar fi aruncat spre cer cu săgeți de foc întocmai
ca o ploaie apocaliptică privită într-o imensă oglindă
a vidului celest de deasupra noastră

tot hoinărind cu gîndul acesta în cap
printre bălării și pietre
își zări nasturele fiind transportat de o ceată de furnici
și atunci se gîndi că un chibrit aprins aruncat în benzină
e un gest cu mult mai afectuos decît să iubești nevasta altuia
și le-a urmărit multă vreme ca să vadă unde or să-l ducă
peste cîteva zile se trezi în fața unei portițe de lemn
ce abia se mai ținea în balamale

pe o tăbliță ruginită deasupra scria POARTA RAIULUI


* * *
într-o noapte dormind cu capul pe muchia unei pietre
s-a transformat într-o fîntînă
iar faptul acesta nici măcar nu l-a trezit din somn
a dormit mai departe și a visat
Luna și stelele oglindindu-se în sufletul său
imaginea contorsionată a iubirii sale de pe vremuri
și-a visat mama și tatăl iubindu-se ca jăratecul
lîngă un puț de la marginea satului
iar dimineața cînd s-a trezit înconjurat de o turmă de capre
acestea l-au rugat să-i explice fenomenul transformării
ierbii în lapte


* * *
la poalele unor munți ce se înălțau faimoși în interiorul său
și-a construit o colibă din bîrne și crengi
în care avea să se întoarcă mai tîrziu
și să-și lase fără nici o grijă hainele
atunci cînd avea să meargă la scăldat

seara cînd a ieșit lucid din apă
și a întrat în coliba sufletului său a găsit
un înger și o furnică ce-și încercau puterile la mînă

* * *
s-a pomenit într-o cîmpie pustie a privit prin părți
și a devenit copac a înfrunzit
a înflorit a făcut alți copaci și a plecat mai departe
soarele sărea periodic pe boltă
frigîndu-se de locurile pe care sta prea mult
iar cerul era ca o palmă de om
cu infinite linii încrucișate ce predestinau
umbrei călătorului rămasă la tulpinile copacilor
o febră albă

peste secole cu dinți de cîine turbat
avea să revină pentru a-și redobîndi umbra
dar nu avea să surprindă înaintea ochilor
decît o față prost bărbierită
cu cîteva fire de păr rămase sub buza de jos

* * *
avea mizerabilul obicei de a săpa adînc în pămînt
și de a scoate la suprafață cărți
pe care își dorise cîndva în mod vădit să le scrie
le arunca în jurul gropii dezordonat
una peste alta formînd blocuri întregi ca un oraș
nelocuit de nimeni dar în care prezența vidului
e mai plăcută și mai aproape decît orice făptură omenească

înspre seară adormea obosit
pe marginea abisului săpat în interiorul său
iar cuvintele din cărți se izbeau în exterior
pentru a explora ținuturile din jur
și cum se dezlipeau de pagini rămîneau în aer
de-a lungul propoziției suspendate de majuscula
cu care începea

* * *
un timp a mers și zi și noapte
fără a se opri să se odihnească iar în ochi
îi încolțeau două boabe de grîu
cînd lipsa puterilor i-a paralizat în definitiv picioarele
și a căzut la pămînt s-a mai tîrît încă vreo cîțiva metri
pînă la un mușuroi aureolat
scuturînd-și de pe barbă cîteva firimituri de pîine

din mușuroi au ieșit îngerii au luat firimiturile și au dispărut
iar în ochii săi grîul a început să dea în spic

* * *
de cîte ori trecea pe lîngă o cascadă își amintea
de femeia pe care o iubise în temnița cugetului său
își ridica ochii semideschiși către soare
încercînd a infinita oară să recepteze
chipul lui Dumnezeu
și să-i distingă ridurile adînci de pe față
ca o încîlcitură de linii de pe palma opărită cu smoală
dar nu primea în schimb decît tăcerea
galbenă și ultravioletă a soarelui

atunci pornea mai departe lăsînd în urmă
cascada și femeia iubită și se gîndea că Dumnezeu
de fapt trebuie că locuiește într-un mușuroi
obișnuit de cîmp iar furnicile cu gloata
îi cară cîte o firimitură uscată de pîine

* * *
ajunse în cîmpia munților grațioși
și se îmbrățișa cu para focului ce curgea
printre degetele-i lichide
munții dansau zgomotos chiuiau înjurau
și cereau ploaie
pentru a-i stinge focul din palmele umede

atunci în cîmpia munților grațioși
el a constatat
că vidul nu este decît un pahar cu lapte
în care plutește un gălbenuș de ou
și înălțîndu-se spre ceruri se găinăță
din zbor ca pasărea Phoenix...

* * *
seara aprinse focul și începu să frigă la para sa sticloasă
cîteva coji de copac pentru a-și înăbuși foamea
în depărtare se vedeau oamenii albaștri ce tindeau să
dobîndească și ei focul le-ar fi putut încălzi
inimile ziceau ca niște stînci de piatră oamenii albaștri
mergeau cu statuile lor în spate aruncînd
cuțitele în sus „Imbecililor, încetați, ați putea omorî vreun înger!”
și îl înjurau oprindu-se fiecare pe la casele lor
la fel de albastre așteptînd
ca îngerii doborîți să iasă din statuile din piatră
ce le purtau în inimi și să le aprindă focul

* * *
odată s-au intersectat toate drumurile și el mergea
pe fiecare dintre ele venea din toate părțile
gîndea toate gîndurile citea toate cărțile trăia toate viețile
suferea toate morțile umplea toate golurile
ajuns la mijlocul intersecției se făcu noapte și se trînti
la pămînt din pieptul său răsărind o cruce uriașă

oamenii îl pîndeau pe furiș îi huleau numele
îl pizmuiau îl blestemau se apropiau încet de el îl priveau
oarecum nedumeriți după care se răstigneau fiecare pe cruce


* * *
trecuse printr-o livadă sălbatecă
unde pomii înfloresc odată cu pietrele
și rodesc împreună cu apele
se rezemă de silueta imprecisă a unei frunze
așteptînd să vină cineva și să-i umple imaginea
din fața ochilor
aștepta să coboare o pasare din cer
pentru a-i aduce ceva de mîncare
aștepta o suflare din neștire pentru a-i limpezi apele

tot stînd așa și încălzindu-se lîngă focul aprins în sufletul său
cîteva pietre s-au adunat lîngă el
s-au încălzit puțin după care i s-au aruncat în farfurie
sfîrîind ca niște pești proaspăt prăjiți

apoi a început să plouă cu grindină


* * *
mergea cu capul puțin înclinat înainte
și înfrunta o vîntoaică teribilă
ca un oftat de femeie se gîndi că de două milenii și ceva
nu am mai fost răstignit pe propriul
său trup la sfîrșitul zilei ajuns în neștire își lăsă haina
și o dădu săracilor scrise pe cruce un poem dintr-o silabă
apoi rupse carnea de pe el și o dădu flămînzilor stoarse
sîngele din vene și-l dădu însetaților la fel
desprinzînd sufletul din piept și-l dădu dușmanilor
din el nu rămase decît un punct minuscul
prin care se vedea Absolutul.

cîinele său trecea alene pe coasta
dealului cu pălăria trasă pe ochi cu țigara între dinți
și cînd îl zări se lăsă rușinat în genunchi

apoi izbucni indecent într-un rîs mieros


* * *
într-o căpiță de paie avea o șobolancă
pe care o iubea cu cascade în ochi și revenea la ea
de fiecare dată cînd cuvintele poemelor sale îl părăseau
iremediabil se înfățișa în fața ei ca o scrisoare
destinată nimănui și pupîndu-i gleznele
adormea ca un hîrșîit de ferestrău într-o buturugă cioturoasă
șobolanca se așeza în fața mașinii de scris
culegînd pe foaia virgină infinite poeme pentru el
și după ce i le punea la căpătîi
mergea în hambar după cîteva boabe de grîu

dimineața se trezea cu febră într-o agonie decisivă
iar poemele din jurul său semnificau ritualul „Sfîntului Maslu”


* * *
se pomeni într-o pădure deasă
și cînd se eliberă din hățișurile ei zări într-o poieniță
o casă ca o căprioară în mijlocul unei haite de lupi
s-a apropiat încet de ea și a rămas tăcut în spatele ei
pînă se lăsă amurgul
tot timpul acesta gîndindu-se cine locuiește acolo
și cine o să-l mîngîie în timpul nopților ghimpoase

după ce se întunecă definitiv el ieși din găoacea trupului său
se apropie de fereastra luminată
și zări o femeie goală întinsă pe pat iar în jurul ei mișunau
cîțiva crini vii gigantici
ce-o umpleau cu sămînța lor florală

mai tîrziu ea l-a născut pe Hristos

* * *
femeia îl aștepta în spatele orizontului
cu un melc între picioare desprins de cochilie
în aer tunetele mișunau ca niște fantome cauciucate
iar fulgerele fotografiau întruna melcul
el nu venea
iarba începea să fumege sub ea ca o duhoare
din gura unui bețiv și fantomele cădeau mistuite
de flăcări moarte la pămînt
fulgerele se scurgeau printr-o pîlnie într-o butelcă cu vin
iar el cînd apăru de după orizont o ocoli
păstrîndu-și calea mai departe

atunci melcul dintre picioarele ei
se transformă brusc într-un ciob de sticlă


* * *
de multe ori medicii îl vizitau după ce murea
într-un cîmp verde cu iarba ca un ocean de strănutări și tuse
îi verificau pulsul apoi îl îndopau cu antibiotice
dar nu ajuta la nimic căci era mort
medicii îi presărau fața cu flori de romaniță
iar ceasul anticar din pieptul său ticăia ultimele minute
bătea vîntul ca un oftat de ciumă
cernea o burniță ca un scuipat în pustiu
plîngea femeia ca o demarare de motor se lăsă liniște

medicii începură să-i hăcuiască corpul
și cînd îi desfăcură coșul pieptului ceasul sună ora șapte fix

* * *
avea talpa piciorului ca un obraz de puștoaică
în care era înfiptă o așchie desprinsă din tulpina unui crin bețiv
acesta-i sugea sîngele iar el se chinuia într-o agonie de miere
și cu țeava unei puști de vînătoare în gură
icnea: „dacă Dumnezeu nu mă cinstește cu un pahar de vin
îmi zbor creierii!” spunea de fiecare dată lucrul acesta dar
Dumnezeu nu se gîndește niciodată la cei trecuți în neființă
pușca nu-și manifestă capriciile decît o singură dată pe an
dar atunci nu era anul respectiv și nici Dumnezeu nu era om
călătorul își scoase exasperat așchia din talpă și o puse pe un fir de iarbă
apoi îndreptă arma spre ea și zise

„dacă ești Dumnezeu am să te împușc acum
ca să mă pot convinge în sfîrșit de lucrul acesta!”

* * *
după multe săptămîni de înaintare
nu mai rezistă și căzu cu fața în noroi
iar pe cer se formă o fisură prin care căzură
cîțiva îngeri ce se aflau în locul acela
au căzut în noroi și au rămas așa nemișcați
la fel de istoviți de zborul în care călătoriseră

dimineața cînd s-au trezit îngerii s-au rușinat
ascunzîndu-și organele cu aripele și fața cu pleoapele
călătorul își servea cafeaua de dimineața
și după ce le-a destăinuit scopul călătoriei sale
aceștia s-au transformat în oameni

* * *
nu văzuse niciodată marea
și cînd ajunse pe țărm în inimă îi înflori un cuțit
cu o corolă de lame știrbe bătăile violente din piept îl îngenuncheară
și căzu cu fața în spuma valurilor iar îngerii ieșeau din apă
și-i curățau chipul vînăt de cruste
marea de asemenea se zbuciuma ca
un clocot într-un pahar cu apă moartă
el tușea scuipînd sînge și privind prin membrana
traversată de infinite capilare ale unei alge
descoperi că

moartea e de fapt un fir de nisip în ochiul neînchis la timp

* * *
obișnuia să înnopteze în peșteri adînci și întunecoase
într-o noapte
așezîndu-se mai aproape de para focului începu
să se gîndească la liliacul ce-i da tîrcoale în jurul capului
avea remușcări față de trecut
și gîndul la șoarecele zburător și la marea înspumată
îl înfiripau într-un zbor similar
însă nu se desprindea de sine mai trase un fum din țigară și simți liliacul
încîlcindu-i-se în păr dar nu întreprinse nimic

după ce mai aruncă cîteva vreascuri pe foc părul i se dădu la o parte
și pe creștet apăru o pată roșiatică luminoasă ca
un apus pe mare

* * *
se scărpină la ceafă privi dincolo de orizont
și porni mai departe dar nu ajunse nicăieri
se opri atunci într-un loc necunoscut răscoli cu piciorul
niște frunze uscate și zări sub ele o cruciuliță ruginită
o cercetă mult timp cu o indiferență aproape exagerată
și cînd tocmai se hotărî s-o arunce și-o puse la piept
trăise clipele următoare cu un sentiment impulsiv de îndoială
dar după ce adormise renunță îndată la acest gînd
căci amuleta își căpătă luciul de altă dată
în timpul somnului îngerii au coborît către el
și i-au smuls crucea de la piept cu tot cu inimă

dimineața călătorul se trezi cu o senzație ciudată
de parcă i-ar fi lipsit un picior

* * *
tocmai trecuse prin niște buruiene uscate
și nu mai avea treabă de muștele verzi
ce se adunaseră în jurul căcatului cristalizat
ca preoții în jurul Sfîntului Duh

își scotea negreața de sub unghii din ochi din nas
și din cărți și-și modelă din enorma grămadă de gunoi
o aură nou-nouță
preoții își întindeau mațele la soare ca pe niște rufe
impecabil de curate dedublarea aurei sale îi lumină privirea
fulgerului de-a lungul unui fir de păr

Sfîntul Duh ieșise dintr-un oftat de fagot
ca o bucată de sîrmă

* * *
la Polul Nord mirosea a primăvară și pe sub pielea-i argintie
îi încolțise cîteva cuvinte despărțite prin diverse semne de punctuație
totul amintea de o regulă gramaticală
dar și aici dragostea putea fi concepută ca o metaforă

mirosul primăverii de la Polul Sud lăsa în urmă toate poemele
pe care le scrise odată și de sigur pe care nu le citise
fiind preocupat de altele pe care urma să le scrie

la Polul de Sus primăvara e binecuvîntată numai dacă
aduce cu sine inspirația la fel precum la
Polul de Jos anotimpul este blestemat imediat ce poezia
încetează să mai fie scrisă...

* * *
a mers atît de mult pe jos cît alții au stat în loc
și dacă s-ar fi oprit brusc picioarele
i s-ar fi paralizat precum un strop de apă
reușește să se mențină în aer
atîta timp cît nu-l atingi cu buricul degetului

se gîndea că toată poezia sa nu era decît o incurabilă
boală de măsele de care s-ar fi eliberat
numai lipsindu-se de ele

înspre seară picioarele îi intraseră în pămînt
pînă la genunchi iar din gură începu să-i curgă literele cariate


* * *
cuvintele pe care le scria el erau una
cu pașii pe care-i făcea
și dincolo de musculițele sterpe din gura lui Dumnezeu
nu era decît o mare de vopsea vie
în care-și aruncase odată pisica și-o scoase mai tîrziu înger
în gura lui Dumnezeu era atîta putoare de parcă acolo s-ar fi aflat iadul

mergea cu aceleași picioare grele ca doi fluturi pe buzele unei răni
tîrînd din urmă cuvintele încăpățînate
ca niște asini care știu bancuri și cînd ajunse la marginea prăpăstiei
din ea se ivi Dumnezeu cu limba tăiată
și-l rugă prin cîteva semne confuze „Hai să mai stăm de vorbă!”

* * *
nu se mulțumea niciodată cu repulsia
pe care o avea față de degetele-i ca niște funii arse –
degete care scobeau în vid ca într-un calup de unt
lîngă femeia iubită se simțea ca și cînd cu pana în mînă
și scriind despre aburii cafelei
femeia iubită îl ajutase să se molipsească de scris ca de ciumă sau lepră
îl liniștea tocmai prin faptul că nu mai scrise nimic
de cîteva nopți nici-o silabă nici un cuvînt
nici o mușcătură mortală de literă
femeia iubită îi săruta neîncetat degetele
iar acestea i se băgau în gură ca apa în gura înecatului

* * *
avea brațele puternice ca două șopîrle ce-și leapădă coada
cozile lor – ca niște mirese
pe care le părăsesc în toiul nopții conjugale
și el ar vrea să nimicească cu ele tot vidul pe care-l aude în urechi
pașii săi îl coboară pe o treaptă mai înaltă a slăbiciunii sale
și dacă ar avea un pix și o foaie curată la îndemînă
ar scrie o poezie despre o lumînare
ce arde fugărită de moleculele excitate ale întunericului

la sfîrșitul poemului ar fi constatat
că cu cît mai mult arde printr-o surpriză de loc uimitoare
lumînarea e o femeie moartă fardată cu ceară