Penitenciarul Bacău: suflete chinuite, suflete izbăvite

Drumul care duce de la gara din Bacău spre pușcărie e trist ca toamna care a umplut străzile cu frunze foșnitor-uscate. Penitenciarul se află peste drum de o unitate militară. În vremurile cînd tot flăcăul român era luat în cătănie, pe trotuare nu era nici măcar praf, necum mormane de rămășițe vegetale care au căzut pradă brumei. Unitatea pare pustie, geamurile pavilioanelor sînt întunecate. Dau ochii cu poarta pușcăriei. Masivă, vopsită gri, dă fiori celor care o privesc. Niște trepte duc într-o încăpere mică, un fel de sală de așteptare a celor care vin la vorbitor. O femeie tuciurie mă îndeamnă să sun la poartă. La țîrîitul soneriei,o vizetă se deschide cu un zgomot metalic. Mă prezint și mi se spune să aștept sosirea părintelui Octavian, păstorul spiritual al deținuților de aici. Apare sfinția sa, mă invită înăuntru. Poarta se închide bufnind ușor în urma mea. Tresar, mă uit în spate și încep să îmi dau seama cam ce simte un om care, greșind în fața legilor, este adus aici și știe că poarta nu se va mai deschide pentru el decît peste ani de zile sau poate deloc. Viețașii nu vor mai vedea niciodată partea cealaltă a masivei lăcate. La poartă las buletinul și telefonul mobil. Așa spune regulamentul, nici măcar părintele, angajat al penitenciarului, nu poate intra în incintă cu telefonul mobil. În drum spre capelă, privirea îmi este atrasă de un cireș. Frunzele uscate au culoarea sîngelui. A sîngelui vărsat de cei care au ucis. A sîngelui care curge parcă în lehamite de viață în venele celor care au de ispășit ani grei de închisoare. Trecem prin trei rînduri de porți zăvorîte și ajungem la capelă. Chipurile Sfinților Apostoli Petru și Pavel străjuiesc laturile intrării. La cîțiva pași, deținuții lucrează la construcția unei clădiri.

Catedrală și capelă

În drum spre penitenciar, în oraș am trecut pe lîngă edificiul aflat în ridicare al unei catedrale pentru care termenul de ”impunătoare” este prea palid și inconsistent. Se află într-un parc în care, deocamdată, nu s-au înălțat trunchiurile pomilor. Prin iarbă se zbenguie copii, iar băncile oferă odihnă bunicilor. Respira liber edificiul, liberi se jucau copiii. Poate erau fericiți. La pușcărie, părintele Octavian îi povățuiește pe cei închiși că fericirea sufletească o dă interiorul. Cam așa se petrec lucrurile și aici, în micuța capelă. Din pridvor, intri în sala împodobită din podea pînă în tavan cu picturi. Chipuri de sfinți cu priviri blînde, menite a alina sufletele de două ori păcătoase. O dată, pentru că orice ființă umană este păcătoasă. A doua, pentru că oamenii care vin aici spre a se împărtăși duhovnicește au greșit în fața legii, a semenilor și a moralei. Iconostasul este simplu, fără ornamentele care se găsesc în biserici. Un deținut, care este un fel de șef, cere îngăduință părintelui Octavian să aprindă candela de la icoana Maicii Domnului. Părintele îngăduie și o mireasmă plăcută cuprinde aerul, dînd o undă de sfințenie în plus. Mai sosesc doi deținuți, chemați de părinte. Ne așezăm pe bănci și preotul Octavian înșiră, cu glas deodată domolit, povestea capelei. La început, s-a dorit înălțarea unei biserici, dar cuprinsul pușcăriei în care ispășesc 1200 de suflete era prea mic. Așa că diriguitorii penitenciarului au pus ochii pe un garaj care nu prea mai era de folos. Nu au pus numai ochii ci și bani, toți angajații pușcăriei au deschis pungile și au contribuit la zidirea lăcașului de suflet, fiecare după putere și credință. Au pus mîna la săvîrșirea edificiului și cîțiva meseriași dintre deținuți. Pe atunci, păstor de suflete la penitenciar era preotul Radu Ovidiu. Acesta a plecat din serviciul duhovnicesc de la pușcărie și a venit părintele Octavian. Mărturisește sfinția sa că, atunci când a fost trimis să slujească întru înduhovnicirea pușcăriașilor, a avut o strîngere de inimă. Dar și-a amintit că una dintre condițiile mîntuirii este să îl caute pe cel din temniță, să oficieze liturghia și să îl împărtășească din Potirul lui Hristos. „Nu am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși; nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci acei care sunt bolnavi”, rostește sfinția sa. Timp de cinci zile pe săptămînă, de la ora 7 la ora 15, părintele Octavian încearcă să aline sufletele atît de greu încercate ale deținuților. Și la pușcărie,ca și în libertate, unii oameni au credință și au transformat capela în permanent loc de reculegere și rugăciune. Alții vin doar la sărbători, iar unii nu au călcat pragul sfîntului lăcaș. Părintele are cîte o vorbă bună, de îndemn la credință, la răbdare, pentru toți, chiar dacă uneori tonul vocii devine cam dur. Asta și din cauză că, totuși, cei care trec pragul capelei trebuie ținuți în frîu. Recluziunea îi schimbă mult pe oameni. Unii, de abia aici descoperă Biserica și pe Dumnezeu, iar alții nu mai au putere să reziste la regimul de detenție și o iau razna. Salvarea este la capelă, la părintele Octavian.

Suflete chinuite, suflete izbăvite

Costel Spînu, deținutul care, după ce a aprins candela de la icoana Maicii Domnului, trimis fiind să îi cheme pe ceilalți doi, nu a cutezat să treacă prin fața preotului și a sărit prin spatele sfinției sale peste bănci, este închis pentru omor. Trebuie să ispășească o pedeapsă de zece ani. Nu stă în măsura preotului să judece dacă fapta comisă trebuia pedepsită cu un deceniu de pușcărie, a făcut-o legea. Dar îi stă în putință și chiar are îndatorirea de a cerceta sufletul celui care a luat viața unui semen. De trei ani de când ispășește la penitenciarul din Bacău, Costel Spînu l-a descoperit pe Dumnezeu. Tatăl său era în Oastea Domnului și îl îndemna pe fiu să treacă cu sufletul alături de cele sfinte. Costel rîdea și își vedea de treaba lui, era miner, avea 23 de ani și a coborât în subteranele unde se trudește, cu prețul vieții uneori, la Comănești. "Eram mari și tari, ce mai, nici că ne păsa de Dumnezeu", spune Costel Spînu. După ce a trecut de poarta care nu era să se mai deschidă pentru el decît după zece ierni, veri, primăveri și toamne, l-a cunoscut pe părintele Octavian. A găsit sprijin sufletesc, răbdare și înțelegere. „Aici îți dai seama că există cu adevărat Dumnezeire și Sfințenie. Și că trebuie să îți apleci sufletul către rugăciune”, suspină cel care a fost numit de frații de suferință „omul preotului”. Nu este susține el, omul părintelui, ci omul lui Dumnezeu. Și, chiar dacă ar fi, gîndesc eu, ar fi vreun păcat? Mai degrabă omul părintelui, decât omul celor care mai fac blestemății și în pușcărie.
A sta de vorbă cu sine este crezul lui Cătălin Azoiței. Masiv, spătos, bărbatul are de făcut cinci ani de închisoare pentru înșelăciune. Omul spune că nu este vinovat, dar așa a fost să fie. Un an de zile a stat într-o pușcărie din Italia, apoi a fost extrădat și așa a avut prilejul de a-l cunoaște pe preotul Octavian. "Înainte de toate, stau de vorbă cu mine însuși. Pentru mine, capela este locul unde ne regăsim, este o sursă de energie pentru suflet și chiar pentru trup, pentru a putea suporta închisoarea. Cei de afară nu ne înțeleg, cu toate că și noi sîntem oameni, chiar dacă am greșit. Pușcăria este o mare școală de viață, aici dai piept cu tine însuți, cu porniri mai rele. Credința în Dumnezeu ne ajută", povestește omul îmbrăcat obișnuit. De altfel, nici celălalt deținut chemat de preot nu purta uniforma kaki de pușcăriaș.
Îl cheamă Cristian Căldăraru. Este din Roman și a primit o condamnare de zece ani pentru omor. La vremea aceea, crima a produs mare vîlvă în presa locală. Cele două cotidiane s-au întrecut în a-l numi în fel și chip, dîndu-i imaginea unui monstru. "Am ucis să îmi apăr familia. Și familia m-a părăsit. Soția a dat divorț la trei săptămîni după condamnare. Nu mi-am văzut copilul de mult prea mult timp. Am fost dat uitării tocmai de cei în care credeam”, spune cu tremur în glas tînărul. A ajuns în pușcărie cu sufletul distrus. Depresia era cît pe ce să îl ucidă sau să îl trimită pentru totdeauna la nebuni. A întîlnit pe părintele Octavian și capela. Cu răbdare și delicatețe, preotul l-a repus pe linia de plutire. ”Afară respectam un singur om, preotul de la Biserica Sfîntu Gheorghe. Eram egoist, rău, atunci cînd am fost băgat aici. Și aici am descoperit cu adevărat ce înseamnă Dumnezeu, care ne încearcă pe toți. Părintele Octavian mi-a redat încrederea și m-a sprijinit ori de cîte ori nu mai puteam suporta pușcăria”, spune Cristian.
Se apropie ora plecării. Strîng mîinile celor trei și le urez sănătate și răbdare. Sînt rugat să le trimit și lor una din fotografiile pe care le-am făcut. Părintele la mijloc și ei de-a stînga și de-a dreapta, ca fii de suflet ai preotului. Poarta se închide în urma mea și plec fără a întoarce capul. Mă rodea o întrebare: Oare cum ar fi să public o fotografie în care, părintele la mijloc, să fie înconjurat de cele 1200 de suflete pe care le păstorește? Probabil că ar trebui un ziar mare cît credința celor de două ori păcătoși și, pe deasupra, aceea a părintelui Octavian, păstorul de la pușcărie.





Scrisoare de la un pușcăriaș la liberare

Scump Părinte OCTAVIAN,

Slavă veșnică Preasfintei Treimi că v-am întîlnit, vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine. După ce m-am spovedit la dumneavoastră viața mea s-a schimbat radical. Zilnic, cît voi mai trăi, vă voi pomeni la sfînta rugăciune și pe familia dumneavoastră. Astăzi, 9 februarie 2005, plec de sub supravegherea dumneavoastră și mă avînt înarmat cu sfînta rugăciune, cu încredere în Bunul Dumnezeu, în luptă pe trei fronturi, simultan: trupul, lumea și cu diavolul, cei trei vrăjmași cruzi care îl războiesc pe om spre a-l împiedica și, dacă este cu putință, să-l îndepărteze de la scopul suprem – MÎNTUIREA. Vă rog să nu mă uitați a mă pomeni la sfînta rugăciune și pe mine, nevrednicul și păcătosul. Dumnezeu să vă dea sănătate, pace lăuntrică și multă dragoste pentru a îndrepta multe suflete pe „calea cea strîmtă” care duce spre viața veșnică, așa cum ați făcut și cu mine, păcătosul.
Fie ca sfînta virtute, DRAGOSTEA, veșnic să vă stăpînească inima.
Cu toată dragostea, al dumneavoastră fiu duhovnicesc, Rață Radu Iulian.