Mă cuprinde Doamne-un dor
dorul de copilărie
când un susur de izvor
era vers de poezie

Iarba verde de acasă
când mi-e sufletu-n durere
și când viața mă apasă
e balsam de mângâiere

Doamne nu mai bate vântul
vântul dur de pribegie
că mă duce Doamne gândul
spre amara veșnicie

Au trecut atâtea clipe
peste scurgerea de vreme
c-am rămas făr' de aripe
în albastrele-mi poeme

Nu știu ce să fac eu Doamne
să mă scap de grele mituri
și de frunzele de toamne
ce mă poartă-n labirinturi

Doamne eu mă rog sub lună
să-mi dai pacea din izvoare
când umblam pe Valea Bună
cu o turmă de mioare

Să mă scapi de teoreme
despre spații singulare
și să-mi dai Doamne ca teme
nesfârșitele altare