În colțul casei mele de gînduri,
doarme chel, un bolnav de singurătate.
Și-a uitat limba, mi-a râs din priviri,
cînd intrigat, mi-am aplecat umbra
asupra lui.

Am vrut deci să-i aflu povestea,
dar nu, mi-a zis, nu se poate,
căci altfel n-ar mai fi bolnav.
Singurătatea nu se-mparte,
nu e pește de risipit
pe la guri înfometate.
Singurătatea e un bun personal,
intim,
mai dihai ca periuța de dinți.
Apoi a tăcut din priviri.

Tăcut am rămas și eu,
când mi-am plimbat umbra
prin alte colțuri.

Nu mă mai interesa nepovestea
bolnavului cel chel.

Singurătatea nu e trâmbiță,
e doar lujer neterminat
al verbului.

Și doar de unică folosință.