dintre toate minunile de pe Pământ
am ales viciile pentru a fi fericit
îmi este frică să te strig
ecoul mi-a știrbit de-atâtea ori imaginația
am trudit pentru dragostea ta, femeie,
o eternitate de cuvinte, puse cap la cap
ca un pod peste râul ce izvorăște
din adâncul inimii

singurătatea inventează fantasmagorice universuri
trăiesc printre iluzii îmbrățișând ecouri
o amintire se-ascunde într-un gând exilat în uitare
mă ghemuiesc între pereții visului claustrofobic
pe-alocuri izbucnesc într-o tăcere fără margini
mă-ntreb de ce îmi ține umbra de urât
de ce nu pleacă, să tragă cu urechea
la ce se spune despre
mântuirea mea

sclavia-i chintesența puterii distructive
până și Dumnezeu s-a născut bătrân
doar un singur lucru îmi rămâne
să mă îngrop în consternare
să mor fericit pe limba
mieilor