Nu cu mult în urmă, puteam schimba destine din câteva gesturi.
acum, am obosit. pentru moment…
degetele mele nu mai rescriu lumea înăuntrul unor inimi.
nici zâne moi nu prigonesc și nici nu le mai leg
de câte un zâmbet frugal.
nici ochii nu îi folosesc drept gratii printre care femeile
să-și strecoare mâinile.
au rămas de veghe lângă viața lor…
nu mai pot să-și atingă propriile amintiri.
întrepătrunse contururi…
ce o mai fi înăuntrul acelor femei?
și, dacă au putut-o căra, unde or fi dus atâta mângâiere?
lângă ele mi-am împlinit singurătatea, să pot să știu astăzi
cât de dulci iluziile sunt.
aveau și ele problemele lor, esențiale toate: ori sânii prea mici,
ori aspirația prea înaltă, sau, și mai grav, li se înspicau
câteva fire de păr. referitor la sâni, îmi aduc aminte cum le linișteam teoretic și practic: nu trebuie să fie mari,
trebuie doar să fie. celelalte dezbateri abia de mi le mai amintesc...
le spuneam șoptit că nimic din ce făceam atunci nu era subliminal.
încet, niște gânduri îmi rup toate pânzele pe care sufletul meu
le îmbracă. e rușinat de acest trup care mi-a rămas gol
precum amintirea – povară aruncată omului de timp.


nimeni nu m-a oprit să văd cum păsări desculțe au călcat pe cer
numai din credința că nu vor cădea la pământ.