Mă rostogolesc ca un grăunte
din penelul lui Van Gogh
în mișcarea circulară
atât de plăcută zeilor.
Îmi tot potrivesc
lucrurile
în cameră
după direcția din oglindă,
orice scamă,
o cută a rochiei,
cu tăișul în sus,
sau în jos,
într-o parte.
Când cred
că sunt perfectă, haha-
o furtună strică tot,
aici sau acolo.
-Timpul meu nici n-a fost
și s-a dus-
sunt doar un grăunte maroniu murdar și stupid.
Târât și terestru.
N-am avut când
să mă uit
cu atenție la mine
să zic că mă simt
ca și când aș prețălui
fiecare celulă.
O oglindă bătrână ca lumea
se holbează cu mine
la mine.
Acolo sau olocA
până când una din
noi
va intra.

Mă doare
dar nu vreau să vă spun nimic.

De-a naibii!