Go west, imnul U.R.S.S.
Sunday, October 22nd, 2006
Octavian Dărmănescu (”Argeșul Ortodox”)

Tricourile cu CCCP fac vâlvă, declinul clasicizează. Practici, capitaliștii scot la mezat brandurile sovietice. Ceea ce nu intuiesc însă tinerii în cauză este că fără 1989 acum ar fi fost aplaudaci într-o ședință a U.T.C. Și cum natura evită liniile drepte, viitorul drept și luminos al pionierilor din anii ’80 s-a fracturat dubios, staționând ca apele Dunării la Calafat. Șoimii patriei nu se mai fotografiază în celula de la Doftana. Șoimii patriei trec fraudulos granița și, din autocarele Germaniei Federale, pozează cultura burgheză, făcând manejul cailor din carusel. Șoimii patriei sunt în pericol!
Cetățeni și dragi tovarăși, nu vă mai implicați emoțional în filmele imperialiștilor! Fiți comuniști de omenie, va veni și vremea când vom culege mărar sălbatic din crăpăturile Statuii Libertății! Vestul se va stinge înfundat pe redutele obezității, pepenii gravizi ai abundenței vor răsări și-n curtea noastră. Până atunci să nu precupețim nici un efort în pregătirea noului cincinal! Controlul pierderilor de boabe s-a intensificat vizibil, sabotorii recoltei de sfeclă au fost demascați. Priviți-i pe reacționari cum se întorc la termoficarea centralizată ca rața la gardul prin care-a fugit! Priviți-i pe diversioniști cum stau cocoțați pe bloc pentru-a prinde mai bine bulgarii! Lor nu le place Lămâița și nici nu citesc Scânteia! De dorul americanilor au și uitat să mai coboare-n stație! Nu, tovarăși, așa nu!
Organizatori de coadă, așteptăm sticle de lapte. Nostalgicii fostului regim sunt răsplata țării care și-a uitat trecutul. Dacă pe neolitici nu-i tenta epoca de bronz, vechii activiști nu subscriu defel noilor realități. Amețiți de naftalină, uită multe. Uită că i-au invidiat pe unguri în 1956 și că au exaltat cu ceho-slovacii în 1968. Uită că au tresărit când în 1980 coarda s-a rupt și a făcut Gdansk, uită Brașovul lui 1987. Și, în primul rând, uită că în 1990 curtau tirurile cu ajutoare. Dacă ipocrizia e împărțită democratic, memoria nu se poate retroceda de la primărie prin cereri tipizate. Singurul lor vis, pentru care se și culcă mai devreme, este portretul în graffitti al lui Nicolae Ceaușescu de pe zidul din Regie. Cu aripi de înger, primul bărbat al României le zâmbește jdanovist: „Vin în cinci minute!”.
Aici Gara de Nord, a fost ora 25. Anunțăm reducerea substanțială a prețului la biletele pe ruta București-Arad-Viena. Ofertă valabilă până în 23 august 1944. Vă rugăm să vă grăbiți. La noi în țară normalitatea va fi condamnată la o moarte lentă, prin scobar, „vă rog” va fi înlocuit cu „trebuie”, frica de colhoz va intra pe fiecare poartă. În 1948 sictirul funciar al românului avea să se-ntâlnească cu aplombul sovietic, cu bombastica limbajului de lemn. Când Stalin telegrafia „Cadrele hotărăsc totul!”, el nici nu se îndoia, și nici nu mima dubitația. Dresorii în marxism rugau să li se șteargă tabla, aveau de predat orarul de toamnă al Marelui Lenin. Iar dacă perucile-i făceau pe libidinoșii marchizi atât de virtuoși și de pudibonzi, basca lui Ilici cel Mare și mânecile-i suflecate îi dădeau, în arta realist-socialistă, imaginea unui titan modern, rupt de orice gravitație. Þăranul român murea în „Moromeții”, vechiul moșier în „Ultimii” al lui Nedelcovici. Pe firmament apărea, ca un Sputnik, homo sovieticus, golemul cu gust pentru dinamită.
Frunză verde de cireș, trăiască Gheorghiu-Dej! Constipat de fericire, pionierului nu-i rezistă inima la ora de „Rezistența materialelor”. După școală va aduna măceșe. Și cum natura e apolitică, îi va da de toate, din belșug, chiar și prețioasele frunze de dud pentru viermii de mătase din laboratorul școlii. Nu va fi deloc singur, lampa lui Ilici îi va lumina cărarea. La întoarcere va mânca hamsii proletare, va bea un Brifcor cinstit și, de dragul curentului electric, va dormi cu lumina aprinsă. Va dori să viseze cum intră glorios în sinaxarul comunist luptându-se cu capitaliștii, dar va avea același coșmar umplut cu cartoanele lui Walt Disney, invadat de camioanele cu Pepsi-Cola.
Puțul gândirii comuniste a ratat un proverb persan de toată frumusețea: „Oaia moartă nu se mai teme de lup”. Comunismul a fost cea mai mare religie fără adepți. Cei mai mulți erau morți pentru comunism pentru că el însuși era o imposibilitate. Tocit prin supralicitare, comunismul a făcut o frumoasă carieră banală. Clovn liniștit, capitalismul nu s-a băgat la salto-mortale și și-a văzut cuminte de treabă. Spre deosebire de comunism, care și-a ascuțit într-atât lupta de clasă încât s-a auto-deturnat. Exact cazul Chinei, care, tot mergând spre Est, a dat de Vest. Astfel se poate înțelege mai ușor de ce hitul „Go west!” al celor de la Pet Shop Boys aduce atât de mult cu imnul fostei U.R.S.S. Vom urmări în numărul viitor pe ce principiu funcționau carele alegorice de 1 Mai și de ce francezilor le place să fie comuniști pe pielea altora. Þineți aproape.

*******************

O mostră de folclor sovietic culeasă de dramaturgul George Astaloș spune că atunci când marxismul era în criză, filozoful de serviciu al Kremlinului stalinist, Mihail Suslov, umbla în sertarul drept și găsea Testamentul lui Petru cel Mare, care le îndemna pe rusoaice să se mărite cu europeni. Căuta-n sertarul stâng, dădea peste schițele lui Engels, dar tot nu găsea soluția. Atunci apela, ca de fiecare dată, la Fericitul Augustin, ascuns în tapet. Marxismul era salvat.
Singurele tangențe, aerobice, bineînțeles, ale comunismului cu creștinismul sunt etica socială și autocritica. Acest binom n-a fost, însă, niciodată funcțional, din moment ce balistica fixă a comunismului este homo sovieticus, iar a creștinismului este Iisus Hristos. Marxismul își trimite personajele în locuri imposibile, pe când creștinismul este real, practic și etern. Iisus Hristos S-a sculat singur din morți, pe când piftia lui Lenin n-o mai resuscită nici trei brigăzi stahanoviste. Comunismul, ca orice lucru terestru, a avut sub capac data expirării, Perestroika fiind, după cum s-a văzut, ineficace și tardivă, ca pedichiura la un mort. Pace și comerț. Comuniștii pozau în cavaleri ai păcii mondiale, având la brâu, bine ascunse, chitanțele traficului de armament. Comunismul anticipa prin homo sovieticus sfârșitul istoriei. Creștinismul îl așteaptă cuminte, nu-l provoacă.
Pierdut poet de curte, se oferă altul. Religia de aparat era sensibilă la numele mari. De aceea „Ceaușescu” era scris cu trupurile noastre, multilateral-dezvoltate. Marele Cârmaci revelează, Partidul interpretează și duce mai departe. Nucleul mesianic al ceaușismului se poate cerceta comic-literar în triada liric-agitatorică Beniuc-Cârneci-Jebeleanu. Pe noii scribi nu-i deranjează defel contradicția estetică dintre costumul evropenesc cu cravată londoneză al Primului Bărbat și sceptrul lui, asiatic prin definiția tiraniei. Scrieți, băieți, numai scrieți! Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine!
Salutări de la Agigea! Domesticind dizidența prin burse și paltoane, puterea comunistă îi toarnă pe reacționari în revoluționari de profesie. Bățul lui Makarenko e demult lambriu. Omul nou subscrie singur cărticelei roșii, e radios și catehizează spontan hoardele de turiști imperialiști veniți la nudism pe buzele fierbinți ale Mării Negre. Patul lui Procust e acum un pat muncitoresc, rabatabil și cu ieșire la oala nupțială. Tratamentul mentalo-climateric al ședințelor de partid naște fruntași pe bandă.
Experții griului n-au fost Vermeer, Goya și Petrașcu. Experții griului au fost Stalin, Mao și Pol Pot. Comunismul e asfixiant ca aerul presat dintre două blocuri muncitorești aproape lipite. Ticul lui este ca al oricărui sistem politic: administrația, căderea forestieră în papetărie. Mistica hegeliană a statului urmează, printre hârțoage, circuitul vodcii în natură: după ce se citește, circulara se dă mai departe. Comunismul nu este, cum credea Lenin, puterea Sovietelor plus electrificare. Comunismul este groparul alterității. Personajul colectiv este individual numai la aniversări – oamenii muncii devin numai la 1 Mai, pe rând și cu dosare de decorare, eroi ai revoluției agrare. Comunismul declanșează în stare simplă anihilarea individuală și pierderea-n mulțime. De aceea aderarea sinceră la comunism este imposibilă. Înțelegerea cu încetul a acestui lucru ni-i arată pe estici ca pe niște mimi perfecți.
Azi comunismul a fost reciclat pe post de scobitoare la mesele politicienilor din New Left. Având inovația taximetristului în trafic, ei se lipesc de neoliberalism ca aspirina de stomac. Visul socialistului este unul de tip marxist. Cu secera și ciocanul intim depozitate-n miocard, el fredonează prin toalete Internaționala. De ce să nu râdă chinezește și să-și facă singur comunismul lui? Social-democrația rămâne țintuită în marxism ca mireasa cu tocurile-n asfalt. N-ajutați, că nu-i nevoie. Girofarul corectitudinii politice începe să pâlpâie și-n Europa, comunismul n-a murit, ci se transformă. Casa Poporului are mustățile ieșite-n afară, se vrea mai mare, mai frumoasă, biserică-holding a noului lumpen-proletariat, consumiștii noștri din aspartan.
La final, transmitem un moment liric. Poemul „Cântare” de Alexandru Andrițoiu: „Orânduiri venit-au și s-au dus / dar comunismu-i fără de apus. // (…) Disprețuind și lauri și trufia, / el ne-a obișnuit cu veșnicia”.