În fiecare dimineață îmi scriu testamentul
cu degetul pe un geam aburit
- ce-ți las e nefiresc de egal cu ce îți iau -
plec în altă lume călare
pe un cal potcovit cu felii de măr
încet-încet să nu mă auzi
sărutul meu de despărțire
îți lasă pe frunte o urmă de potcoavă
privesc uimit
fuga ta dintre lucrurile oarbe
cînd regele a ațipit iar bufonul
încă mai crede în deșertăciune
eu chiar pot plictisi o piatră
sunt viu ori mort? cine înlesnește confuzia?
cui îi e teamă că va pierde totul ?
- ai grijă, floarea peste care plîngi acum
va crește de două ori mai înaltă
va atinge pragul de sus și îl va sfinți, îmi spui
eu tac. Tăcerea mea pare a nimănui...