Șoimul îngeresc

Din a timpului icoană, pe brațul îngeresc de ceară,
Privește șoimul plin de faimă, războiul dulce-crud de-aramă:
Se luptă păsări pentr-o pană, din zori de zi până în seară,
În asfințit apoi se cheamă, să-și strângă aripile-n vamă.

Doi șoimi certați cu lumea-ntreagă așteaptă timpul lor să treacă,
Sperând că poate și doar dacă, vor fi iubiți pe cer de soartă,
Dar zborul lor spre poarta vagă își pierde singur pana neagră
Și cuplul învățat să tacă naiv privește zarea moartă.

Din trist amor o porumbiță a renăscut iar pe uliță,
Și dorul ei în zbor cu farmec s-a prefăcut ca un lunatic,
Nu-i pare șoimului că lumea e rea sau bună, nici că doare
Să fii deasupra, peste toate, nu-i pare că e surd la șoapte.

Doi ani i-au trebuit să zacă în balta haosului – artă,
Apoi o pană într-o iarnă l-a ridicat la cer pe-o rază,
Și de atunci pe braț de ceară stau două gheare ca-ntr-o vamă
Prin care vor să treacă păsări cu aripi rătăcite-n vise.