Aseară m-am trezit gândindu-mă la
tine
ca la niște gene lungi ce-mi gâdilă obrazul.



Stii, m-am consolat cu gândul
că ceva din noi tot aparține
infinitului,
că,
deși nimeni nu-mi va mai spune
sănătate
când o să strănut în somn
noaptea,
eu tot o să aud
suspinul tău printre corzile prăfuite.

Mai e impresia
că ușa aia încuiată
e tot acolo și doar eu
o să ajung să o deschid

pentru că,
așa cum am mai auzit undeva,
cheia e întotdeauna la mine.