eu nu deplâng a ironiei soartă
văitată de poeți prin cafenele,
fraternizând cu halbele la toartă
și deșuchiând potopul de manele.

eu întrevăd nimicul, dar îi zâmbesc lăuntric,
icoana morții mele e doar oglindă șuie,
unde se strâmbă seara birjarii de pe dricuri
jurând pe roș bombonul răscoaptelor cucuie.

eu șterpelesc corola minunilor din piețe
aglomerate joia de dumnezei posaci,
cu lustru de ambrozii agonizând pe ghete
și traficând destine cu pupezi și colaci.

eu am rămas în urmă, copil târziu al vieții
răstălmacite-n șoapta bunicilor plecați
să afle ce mă paște în umbra dimineții
și dacă pot, gol pușcă, să-mbrac roluri de tați.