Tristețea mincinoasă stă la pândă,
Cu dinți pustiitori să mă sfâșie;
Asupră-mi o percep, fiară flămândă,
Iar eu mă zbat trudelnic, caldă, vie...

I-s ghearele umilitoare, abjecte,
Le simt ciudat, ca pe-un potop subțire,
În inventar trecută-s la obiecte
Și mă transfer cu gându-n cimitire.

Un plictisit regizor de culise,
De vieți întregi povestea o repetă
Strigând cu pleoapele ușor închise:
„-Nu poți fugi decât tot pe planetă!”