De sus, din cer, picură lacrimi,
Iar lacrima stinge durerea
Din trupul ce-i supus la patimi,
Iar vorba Lui, este tăcerea.

Și-ar vrea mulțimea să i-o stingă
Cu mângâieri și prin cuvinte,
Ca mama care stă s-atingă
Fruntea copilului, fierbinte.

O! Lasă Doamne-a Ta putere,
De astă dată să arate,
Că suferința-i bucurie
În sufletele nepătate.

Pe rana urii sângerânde,
Aruncă vălul rugăciunii,
Blândețea neamului cuminte,
Așa cum ne-au lăsat străbunii.