Timpul meu nu tace.
mă-ntoarce pe toate părțile
ca pe o brazdă de lut.
răsădește, începând de la tâmple
fire de margarete.
Îl rog să-ntoarcem priviri.
pășind înapoi,
cu picioarele, pline până la glezne
de nisipul mișcător al realitații.
mușcând întunericul vieții
până la ferești cu lumină.
irigând speranțe cu lacrimi de vis.
ascultând, cuminte, umbre ce alunecă-n mine.
Răgnetele sângelui tău străbat până aici
rugându-mă să-ți mai curg prin vene
încă un veac măcar...
Cuvinte de dinaintea tăcerii
naufragiază.
făcându-mă să rămân pod
suspendat între malurile depărtărilor.
Cu nebăgare de seamă
ne mângâiem retinele
în lumea aceasta în care
ne respirăm iubirile
prin camere și taste.
Mâinile tremură a neputință
gemându-și amorțeala.
Lacrimi pietrificându-se-n cădere
sapă obrazul, vărsându-se-n propria albie.

Mâine... voi încerca un troc...
Îi voi oferi timpului margarete, acum înflorite
în schimbul clipelor când brațele noastre
reușeau să oprească nisipul clepsidrelor.
Și... cine rezistă în fața unor flori atat de gingașe?