L-a trezit, vorbind în vânt, o tocălie,
Din căpița de fân proaspăt și curat
Unde Timpul ațipise noaptea-n vie-
Dar ciudos pe lemnul prost, a scuturat
Ca un praf de aur zorii pe moșie,
Toți cocoșii din podgorii au cântat...

Un văitoi sări, zbucnind, dintr-un tufiș,
Iar un pui de rândunică dintr-o șură-
Îl privi, o clipă, pe furiș:
Iepurele, dintr-un hop trântit pe-o rână,
Amorți înghemuit în arătură;
Pasărea pică din zbor înalt- batrână
Îi căzu, ca frunza, Timpului în mână.

Dar el, șiret, nu s-a mirat
Că plugurile negre ies toate la arat,
Si mici- de-aici-
Cu boi greoi,
Dau zor:
Sunt niște coropișniți pe răzor-
Si-un car cu coviltir, pe iarbă dejugat;
Un vierme alb pe-o frunză de frasin, nemișcat...

Mari lanuri au crescut de grâu bogat;
Cu seceri de lumină, viu, fete-au secerat,
Și roșii testimele în soare-au mișunat
- Gândaci aprinși,
Ziși în sat-
Și stoguri ca bătrâne pe câmp ținură sfat...
Și morile de apă, sortite de noroc
Să-și învârtească roata, călătoreau pe loc...

Și cum aprinse toamna în codri-ntâiul foc,
O bună zi, din Iezer, Păpușa și Negoi,
Se scurseră pe drumuri, umflate-n valuri noi
Cu spuma lor de lână, pâraiele de oi...
Și frunza-n viață printre atâtea moarte foi,
Sitari pestriți porniră cu toamna din zăvoi...
Iar Timpul a rămas uimit
Când primul fulg de nea a fulguit:
Un fulg căzut
Din stolul călător ce s-a pierdut.

Atunci a rătăcit prin vii,
Și fără teamă
A poposit în larma de la cramă.

Tăcerea deodată și-ntinse împrejur,
Auitor și veșnic, golu-i sur...
Pe sub bolțile pustii
A țesut păienjenișul,
Prin geamuri sparte da frunzișul,
Și din pereți
Creșteau bureți,
Pe butii goale- mucegaiul...
Viața își pierduse graiul,
Cojită ca o tencuială.

Lung Timpul a căscat de plictiseală...
A plecat.
Cu un sărut, din drum, schimbă în babă-cloanță.
Șchiopînd în băț și fără dinți-
O fată, dreaptă ca o lanță,
Mlădietoare în catrinți...
Și luîndu-i piersicile din obraz,
Lăsînd smochini uscate- făcu haz.

Acuma dase bruma timpurie
Și carele grăbeau spre teascuri-
Zări pe deal, bogată-n rod, o vie
Și-n ea- cu limbi de șerpi, un foc de vreascuri.
Pândarul, cu suman și pușcă veche,
Vrăjea la jar șoptindu-i la ureche,
Pândind și umbra nopții să nu fure.

Simți cum Timpul calca prin pădure,
A bubuit lung pușca lui cu cremeni...
Dar Timpul, luînd în palmă pândar și deal și vie,
A râs, a râs...suflînd ușor:
- Un fulg de păpădie
Ce-n vânt îl semeni-
Se depărtă priveliștea nălucitor;
Se facu mică...mică- așa cum
Ai fi privit-o la ,
Sau încrustată-n tine, în rama anilor.

Și Timpul o porni la deal, la vale,
Sub stelele cât pumnul...
Și niciun sat nu-i mai ieșea în cale.
Niciun rumân nu întâlnea, niciunul.

Singur un bordei- pitit și chior-
C-un ochi roșu de opaiț la fereastră,
Pe câmpia înghețată, mai adastă
Așteptînd pe călător...
Timpul de perete trânti ușa
Și intră stăpânitor.
Focul stins nu și-a zvâcnit cenușa,
Lumânarea sub icoană n-a clintit,
Și pe pat
Omu-ntins nu s-a mișcat,
Cu obrazul ca în piatră dăltuit-
Omul galben și cu brațe-ncrucișate...

Timpul, mort și el, căzu pe spate.