Mi-e dor să mă cufund în mare în apa străvezie
Să-mi pierd gîndurile-n valuri și să ies zglobie
Să mă-mbat în mirosul sării și de-a mării poezie...
Să alerg în nisipul cald și umed în plină frenezie
Să mă scutur pe mal de a visării tristă melancolie
Să strig mării amarul, să depun vieții o panoplie
Să mă-ncarc în suflet de a iubirii frumoasă glie
Să păstrez în gând și inimă o adâncă prietenie
Să dau drumul sentimentelor în a mării albie
Să culeg din mare gânduri și a zeilor ambrozie
Să dau frâu liber pasiunii și a creației fantezie
Să fiu eu însămi, a nuanțelor și tonurilor infuzie...

Ce pot da eu mării decât a sufletului eternă iluzie
Și prin urmare trăgând linia-n punct ca o concluzie
Luăm din mare viața și-i dăm un univers de confuzie
Căci noi ca valul trecem și plini de-adâncă amnezie
Uităm că suntem clipe și-n a iluziei strașnică beție
Dăm lesne mândri noi din coate și luăm decizii o mie
Omitem a vieții artă și a mării preaplină semnificație
Și în a morții clipă stăm terni, inerți, fără reacție
Și-i prea târziu pentru o lecție profundă de meditație
În fața sorții crude avem acum tardiv o revelație
Iubirea-i totul, de când lumea a poeților inspirație
A pictorilor suferindă lecție de imaginație...