M-am așezat în genunchi pe cioburile groase de sticlă și am început să plâng.
Căsuțele erau toate răvășite pe covorul din sufragerie, printre pletele zeiței Niuwa.

Pe atunci aveam doar o aripă
înfiptă într-o parte în umărul stâng.
Când mă plictiseam de mersul biped
începeam să zbat cerul cu aripa,
să-l înghesui la subțiorul stâng și să mă înalț
până la stelele înșirate pe coama casei.

De acolo vedeam satul întreg,
casele se ghemuiseră ca niște ciuperci
și trăgeau din pipă la picioarele mele.

Îmi așterneam aripa sub mine și pumnii mi-i strângeam mici sub bărbie.
Aerul ce duhnea tot a lemn ars
se scurgea uniform printre acoperișurile țuguiate
și îngheța treptat.

Eu rămâneam tăcută acolo, pe coama casei
cu aripa așternută sub mine
Credeam că din aerul înghețat
nimic nu mai putea pleca niciunde.

Þurțurii de la ștreașină
picurau clipe, ani, decenii
satul întreg și cu mine
ne contractam încet în aerul înghețat
ne făceam mici mici
cât o cutiuța muzicală cu pereți groși de sticlă
în care ninge cu frimituri de plută.