De ce urăști viața, tu, fiica Armoniei?
De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit?
Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei,
A vârstei nălucire și visuri ți-au răpit?

Tu n-ai deșertat cupa ce încă este plină;
Tu nu știi de-ți păstrează otravă sau nectar;
Dar plângi! Zefirul astfel fără cuvânt suspină;
Toată lacrima-n ochi-ți e un mărgăritar.

Eu nu voi să adaug a ta melancolie,
Să-ți zugrăvesc icoana durerii omenești,
Să desfășor în ochii-ți a mea copilărie,
Ca osândă de moarte în care să citești;

Să-ți arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte
În care dorm frați, rude, părinți ce m-au iubit;
Să vezi ce e durerea, să vezi de-aveam cuvinte,
Când chiar de provedință nevrând m-am îndoit.

Să vezi apoi în lume cumplita răutate
Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri;
Să vezi... Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate
Câte un singur suflet cuprinde-n el dureri!

Lumea mă crede vesel, dar astă veselie
Nu spune-a mea gândire, nu m-arată cum sânt!
E haină de podoabă, mască de bucurie,
Și mâhnirea mi-e numai al inimii veșmânt.

Dacă nu după zile, ci după suferințe
Ni s-ar socoti vârsta, știi, mare Dumnezeu,
Pentru care ani, veacuri, și lume, și ființe
Nu sunt nimic ­ știi singur câți ani aș avea eu!

A mea credință însă nu este încă moartă;
Mângâietor tovarăș ea nu m-a părăsit:
În umbră îmi deschide a veșniciei poartă,
Și negura mâhnirii ades mi-a risipit.

Dar tu, cărei nădejde s-arată aurită,
Tu, cărei viitorul păstrează năluciri,
Când nu ai nici o coardă a inimii izbită
De viscolele lumii și de nenorociri,

Mângâie-te, copilă, și simte mulțumirea
Care o-nsuflă daruri ce firea ți le-a dat.
Eu când te-ascult, uit toate, uit chiar nenorocirea,
Mă aflu-n altă lume uimit și încântat.

Sub degetele tale, în sunete-argintose
Clavirul când răsună, când dulce preludezi,
Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase,
A patimilor stinse cenușă înviezi.

Talentul, frumusețea adesea pătimește;
De soarta cea obștească și tu poate să ții;
Dar vezi dreapta natură cum te despăgubește:
Glasu-ți este esența cereștii melodii.

Desăvârșitul bine nu-l poate-avea pământul:
Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin?
Omul este o taină care-o știe mormântul,
Femeia e un înger, viața-i un suspin.