Când gândirea este paralizată
de sincope de nonidei
mâncată de molii
iar intelectul e un fruct putred
căzut pe pământul hulpav al prostiei
Când tăcerea posedă violent
murmurul dezorientat al ființei
în căutarea cântecului
strivit de pietre
Când în ureche și-a făcut cuib
zgomotul disonant ce sparge
ferestrele auzului
iar curentul de aer spulberă sunetele
Când mă pipăi în interior
și degetele se acoperă cu o substanță vâscoasă
Când mă dedublez
și celălalt aude cum gâlgâie nimicul
iar eu percep doar zbaterile inutile ale totului
Când termitele își construiesc locaș
din sânge închegat
și se hrănesc cu moleculele roșii
Când văd neputința colonizând realitatea
diluată progresiv până la orbire
ca un alt fel de văz percepând doar halucinațiile
Când mi-am drogat emoțiile
cu furii reci învelind în gheață sufletul
Când am gustat simulacrul fericirii
și am vomat de prea mult dulce
Când vreau să iubesc
însă iubirea fuge desculță din căldura sinelui
în frigul de afară
și se aruncă în râu



Mă întreb dacă nu cumva cântecul vieții
este urlat sau șoptit de o voce dogită de bețiv
iar rațiunea de a exista
este împrumutată din gândirea unui nebun.